În urmă cu 25 de ani, evenimentele se succedau cu o repeziciune incredibilă iar ceea ce păruse, cu puţin timp înainte, imposibil, devenea – ca prin miracol – fapt împlinit.
Mă refer, bineînţeles, la Europa răsăriteană, acolo unde comunismul primea lovitură după lovitură. Întreg anul 1989 a fost extraordinar şi s-ar putea spune despre fiecare lună, mai ales cele din a doua jumătate a anului, că a fost una de răscruce. Să ne amintim, succint, ce a reprezentat luna octombrie.
Din primele zile, miile de refugiaţi est-germani care se adăpostiseră la ambasadele Germaniei federale de la Praga şi de la Varşovia primesc aprobare pentru a ajunge, cu trenul, în vest; pe parcurs, alte sute de est-germani profită de ocazie şi devin pasageri ai acelor trenuri care se transformă în „trenuri ale libertăţii”.
Încep, totodată, primele manifestaţii de stradă la Leipzig, care vor căpăta, curând, o asemenea amploare încât vor fi incontrolabile.
La Budapesta, procesul democratizării se angajează pe o cale ireversibilă: pe 6 octombrie, Partidul muncitoresc abandonează orice referire la comunism şi ia numele de Partidul Socialist.
În 7 octombrie, mari manifestaţii în Republica (aşa-zis) Democrată Germană prilejuite de vizita lui Mihail Gorbaciov: nemţii văd în liderul de la Kremlin pe omul care le-ar putea garanta reformarea regimului, unul din cele mai rigide, mai închistate şi mai dogmatice din Europa răsăriteană. Gorbaciov are abilitatea de a transmite un mesaj de încurajare, discret dar fără echivoc.
Zece zile mai târziu, Erich Honecker, unul din elefanţii comunişti, este silit să părăsească puterea, pe care o deţinea din 1971. În aceeaşi zi, pe 18 octombrie, Ungaria anunţă abandonarea principiului partidului unic. Pe 23 octombrie, la Leipzig, are loc o uriaşă manifestaţie anticomunistă, la care participă peste 300.000 de oameni.
La Budapesta, tot atunci, 100.000 de persoane demonstrează cerând dreptul de a comemora revoluţia anticomunistă din 1956, înăbuşită în sânge de sovietici.
Şi încă un gest simbolic – noile structuri ale puterii din Ungaria decid ca titulatura de „populară” să dispară din denumirea ţării.
În sfârşit, pe 30 octombrie, o gigantică demonstraţie în Berlinul de est reuneşte 500000 de oameni, care strigă lozinca devenită legendară: „Noi suntem poporul!”. Mai era puţin până când, pe 9 noiembrie, se prăbuşea zidul Berlinului, zidul care era în acelaşi timp o materializare funestă a ceea ce s-a numit „cortina de fier”.
Polonia reuşise, din vară, trecerea la democraţie, prin victoria în alegeri a Solidarităţii. În noiembrie se vor produce schimbări majore în Bulgaria şi mai ales în Cehoslovacia.
Numai în România timpul parcă se oprise în loc iar Nicolae Ceauşescu părea înşurubat la vârful puterii pentru eternitate. Cel mai retrograd regim din aşa-zisul „lagăr socialist” se va prăbuşi ultimul, în confuzie şi în convulsii ucigaşe.
Noua democraţie românească pleca, din start, cu un serios handicap, ale cărui consecinţe le resimţim şi astăzi.
