Un corespondent din Moldova comenta săptămîna aceasta pe pagina mea Facebook, că nu a fost niciodată convins de o luare de poziție a unui muzician pe o temă de politică. Evident, fiecare își poate spune astăzi public opinia prin intermediul acestei invenții controversate ce o constituie rețelele de socializare pe Internet; după cum, afișîndu-se astfel, fiecare ilustrează și gradul de cultură și deschidere culturală ce îi este propriu.
De-a lungul istoriei, muzicienii și-au exprimat de nenumărate ori opinii politice, iar notorietatea de care s-a bucurat un compozitor sau un interpret, pozițiile lor în societatea timpului, au dat mai multă sau mai puțină greutate spuselor lor. Cazul lui Beethoven este, probabil, cel mai cunoscut și l-am regăsit recent evocat în corespondența din anii Primului Război Mondial a doi scriitori celebri publicată anul acesta în Franța.
Pe fundalul confruntării germano-franceze, Romain Rolland observa că pasiunea politică „acaparează totul, [iar] unii vor să facă din el un liber cugetător, alții un clerical. Cele două opinii – nota scriitorul – mi se par una mai ridicolă decît cealată”. Dar, adăuga el cerîndu-i o confirmare vienezului Stefan Zweig, „am citit undeva că libertatea cuvîntului [utilizată de Beethoven] a tras atenția Poliției din Viena asupra lui și că, în 1819, a fost la un pas de a fi urmărit…” Editorul volumului de corespondență comentează în note că, într-adevăr, agenții poliției vieneze au scris mai multe rapoarte secrete despre spusele lui compozitorului, dar că s-a decis ca Beethoven să fie lăsat în pace pentru a nu-l compromite pe elevul său la pian… arhiducele Rudolf.
Beethoven și-a lăsat, însă, mesajul politic peste timpuri, imortalizat atît în opera „Fidelio”, în uvertura Egmont, cît și în Simfonia a IX-a cu partea sa finală „Oda bucuriei”, iar fiecare eveniment marcant simbolizînd fie unitatea, fie libertatea în Europa se desfășoară, de decenii, pe fundalul acestei muzici, așa cum au demonstrat-o zilele trecute din nou ceremoniile de aniversare, în Germania, a 25 de ani de la Căderea Zidului Berlinului.
Un celebru gînditor pan-european, Denis de Rougemont afirma, în 1957, la scurtă vreme după semnarea Tratatului de la Roma, „limba separă: muzica este cea care trebuie luată în considerare ca expresie profundă a geniului creator al Europei”. Oda Bucuriei avea să fie cîntată la Strasbourg, în 1959, cu ocazia celei de-a zecea aniversări a Consiliului Europei. În 1962 secția belgiană a Consiliului comunelor din Europa a publicat un Cîntec european al comunelor, pe melodia lui Beethoven, pentru a fi intonat, în comun cu imnurile naționale, la ceremoniile de înfrățire între localități. Iar în 1971, la o reuniune în
Berlinul de vest – în ciuda protestelor guvernului RDG - și, cum scrie Esteban Buch într-o istorie politică a Simfoniei a IX-a - „la umbra Zidului Berlinului, preludiul la „Oda Bucuriei”, a patra mișcare a Simfoniei a 9-a de Beethoven era recomandat a fi intonat ca imn, la toate manifestările cu caracter european”.
Și cam așa se vor petrece lucrurile în ultimele două decenii ale secolului XX, cu observația – făcută de istoricul Esteban Buch – că în utilizarea muzicii lui Beethoven se tinde tot mai mult să fie uitat compozitorul adevărat, în detrimentul aranjamentului prea simplu al melodiei Odei bucuriei, făcut de Karajan și adoptat de birocrații de la Bruxelles.
În 1989, manifestarea spontană a unui muzician la Zidul Berlinului a fost în fapt aceea a violoncelistului Mstislav Rostropovici. Cum își rememora el faptele, în 2005, într-un interviu cu ziarul Liberation: „atunci cînd am văzut că Zidul Berlinului era în curs de a fi distrus, am luat primul avion și m-am dus să cînt acolo. Cînd taxi-ul ne-a lăsat în fața fostului Zid, am realizat că am nevoie de un scaun. M-am dus să bat la ușa unei case și cineva m-a recunoscut. În timp de zece minute s-a strîns o mică mulțime, cu o echipă de televiziune, care era în trecere pe acolo. Pentru a sărbători evenimentul am cîntat Suitele pentru violoncel solo de Bach cele mai voioase. Dar nu i-am putut uita pe cei care și-au pierdut viața la acest Zid, încercînd să-l treacă. De aceea, în amintirea lor am cîntat Sarabanda din cea de-a Doua Suită și am observat un tînăr cu lacrimi în ochi.”
Manifestările oficiale, mult mediatizate, din 1989, au revenit însă la Beethoven. La 23 decembrie și, două zile mai tîrziu în seara de Crăciun, Leonard Bernstei a dirijat Simfonia a IX-a, într-un concert la Filarmonica din Berlin, la care a adunat instrumentiști din cele două mari orchestre germane ale Berlinului și din diverse mari orchestre reprezentînd cele patru puteri aliate. Și, pentru a da greutate și a spori semnificația gestului său, Bernstein a înlocuit în textul Odei finale, termenul „bucurie” cu „libertate”. O Simfonie a IX-a - pentru a-l mai cita odată pe istoricul Esteban Buch - într-o manifestare la care s-a dorit ca ea „să fie făcută «să vorbească» pe plan politic, fără să se renunțe la statutul său de muzică grandioasă de concert”, pentru a sublinia „în mod precis, legătura istorică dintre libertatea estetică și libertatea politică”.
În programul de concert al serii, Bernstein își făcea clară opinia, pentru a-și justifica gestul: „S-a avansat uneori ideea că Schiller a scris o a doua versiune a poemului „Odă bucuriei” care ar purta titlul „Odă libertății”. Cea mai mare parte a cercetătorilor sînt astăzi de acord că acest zvon este o înșelătorie pusă la cale de Frederich Ludwig Jahn. Adevărat sau nu, eu cred că în acest moment Cerul însuși este cel care ne-a spus să cîntăm «Libertate» acolo unde partitura spune «Bucurie». Dacă există un moment în care am putea lăsa deoparte discuțiile teoretice academice, acesta este cel de acum. Și sînt sigur că Beethoven ne-ar fi dat binecuvîntarea. Trăiască libertatea!”
