În România se fură prea mult, spune Nicolae Văcăroiu, fost premier pe vremea celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu, şef de Senat în alt treilea mandat şi răsplătit după aceea cu şefia Curţii de Conturi. Se fură cu sacoşa, cu contabilitatea dublă şi, mai ales, cu licitaţiile trucate prin care statul ia din bogatul buget public şi dă la săracii demnitari. Hemoragiilor controlate politic prin achiziţiile publice pentru care fiecare român plăteşte o livră de carne din spinare li se adaugă cele vreo 15 miliarde de euro pe care statul trebuie să le plătească drept despăgubiri foştilor proprietari. Sub pretextul îndreptării unei injustiţii istorice, adică vezi Doamne, parte a procesului comunismului, restituirea proprietăţilor furate de statul comunist a pus o pâine albă pe masa celor cu cuţite lungi. Pe lângă restituirile greşite, ciuntite sau întârziate, supraevaluările au fost un alt filon de aur din subteranele economiei negre, capitol important din agenda secretă a guvernelor din totdeauna. Acest motor în doi timpi, rezultat al colaborării infractorilor cu complicele colectiv scotea un profit bun din operaţiuni aparent legitime, asigurând totodată din plusvaloarea fraudei plata diverselor mite politice.
Proprietatea e inima capitalismului care nu poate bate în pieptul oricui. Nu e de mirare că ultimul scandal cu multe zerouri contabile şi politice în coadă este cel de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a cărei şefă ar fi plătit despăgubiri pentru proprietăţi supraevaluate. Şi, poate pentru că era nouă şi novice în branşă, a trebuit să plătească taxă de protecţie şefei de la crimă organizată care i-a fost şi călăuză prin hăţişurile anticorupţiei. Şefa de la DIICOT este una dintre amazoanele luptei cu corupţii, mulţi dintre ei colegi şi prieteni cu care se ajuta la greu. Astfel a organizat departamentul de luptă cu corupţia după modelul organizaţiilor mafiote cu rădăcini bine înfipte în lumea politică şi în cea interlopă şi aşa se şi explică conturile ei consistente şi povestea de succes profesional.
Spusele lui Nicolae Văcăroiu referitoare la corupţia multilateral dezvoltată au stârnit o cascadă de râsete. Acest Hagi al finanţelor, cum îi plăcea să se prezinte pe vremuri, a administrat începuturile timide ale marilor fraude economice. Sub patronajul lui s-au făcut primele licitaţii cu dedicaţie, primele privatizări dubioase, primele milioane ale celor mai bogaţi şi penali români. O mare parte dintre demnitarii cabinetului său au devenit modele de referinţă pentru corupţii altor guverne, de mai târziu. Mulţi dintre prietenii săi de driblinguri economice s-au regăsit, peste ani, în spatele gratiilor pentru că au furat prea mult. Partidul său, PSD, a dat cei mai mulţi ilegalişti din ultima vreme. El a condus echipa care a aplicat exemplar toate metodele kaghebiste de compromitere a afacerilor cinstite, falimentându-i care nu cotizau la bugetul partidului şi transformând capitalismul într-un jaf generalizat prin transferarea proprietăţii de la stat prin suveica fondurilor de proprietate, în mâinile adevăraţilor beneficiari ai evenimentelor din decembrie 1989, securiştii şi politrucii comunişti convertiţi la economia de piaţă. Haosul care a urmat, puhoiul de cereri de despăgubiri, procesele de la CEDO pe tema proprietăţilor prost restituite, toate acestea sunt moştenirea lăsată de primul premier cu mandat complet. A avut vreme berechet să construiască România furtului bine făcut.
Unul dintre cunoscuţii săi, Sorin Ovidiu Vântu, care l-a şi angajat pe Nicolae Văcăroiu să-i fie director de bancă într-o perioadă ingrată în care mulţi uitaseră că-i făcuse oameni, a declarat şi el, zilele trecute, după ce a ieşit din puşcărie, că în România se fură mult. El însuşi a furat cât a putut. „Dacă statul m-ar fi prins cu ce-am făcut, făceam puşcărie pe viaţă”, se alintă cinic părintele Fondului Naţional de Investiţii, prima escrocherie naţională privată pentru care a garantat o instituţie a statului, Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Statul s-a mulţumit însă cu puţin, în special cu ponoasele, şi mulţi dintre cei păgubiţi l-au uitat pe Sorin Ovidiu Vântu sau îl consideră amuzant, un personaj de desen animat într-un film 3D. Cum ar putea fi altfel? Acest pionier al escrocheriilor care trăieşte şi azi din banii dumneavoastră nu este decât un infractor mediocru faţă de discipolii săi care l-au urmat şi l-au depăşit. E drept că şi corupţia a ieşit tot mai mult la lumina zilei. Nu mai trebuie să ieşi noaptea cu gluga pe cap, la furat. Astăzi furtul se aprobă prin lege sau ordonanţă, s-a instituţionalizat iar statul a devenit un competitor activ şi inventiv al marilor escroci. Sunt puşi în fruntea bucatelor, pe principii de meritocraţie, administratori pricepuţi ai hoţiilor mai mari şi mai mici, de la nivel judeţean până la Direcţia de crimă organizată, elita infracţionalităţii şi abuzurilor. Interceptările în care şefii de poliţie din Bistriţa Năsăud se tocmesc pentru suprimarea unei subalterne cinstite sau fac brainstorming să modifice procese verbale şi dosarele penale, poliţiştii din Capitală care furau din casele celor cercetaţi, reţeaua de medici care prescriau reţete pentru morţi ca să vândă viii medicamentele compensate din programul naţional anticancer sunt dovezi semnificative că hoţii de azi sunt mai pricepuţi şi mai dotaţi ca hoţii de ieri. Aşadar, nu doar Nicolae Văcăroiu este un lup paznic la oi. Se miră cineva că instituţia centrală a democraţiei româneşti a devenit procuratura?
Faptul că şefa de la Crimă Organizată a fost învestită în funcţie de Victor Ponta fiind, în acelaşi timp, prietenă de cumpărături cu adulata preşedintelui arată cât de extinse şi bine întreţinute sunt relaţiile corupţilor. Elena Udrea nu mai ştie ce şi când să spună că a ştiut sau n-a ştiut despre marile fraude făcute de soţul şi prietenele ei. Uneori afirmă că a avertizat partidul (pe vremea când era în PDL gura, ochiul şi timpanul preşedintelui) asupra potenţialului infracţional de care dădea dovadă şefa Autorităţii pentru restituiri, alteori spune că nu ştia de unde avea banii de Vuittoane şi bretoane. Cum de-ar fi putut şti ce otravă-i bagă-n conturi şi-n genţi soţul? Această doctă ignoranţă a transformat-o în singurul candidat prezidenţial onest garantat de Traian Băsescu. Dar soţul ei era un cunoscut al preşedintelui încă în funcţie. Făcea parte din sfânta treime a corupţiei al cărei nume Traian Băsescu îl rostea ca o mantră înainte să ajungă la Cotroceni: Bittner-Petrache-Cocoş. Garda de mafioţi a lui Adrian Năstase, după cum nu uita niciodată să-i denumească. Desigur, lista a sporit cu multe alte nume în ultimii zece ani, spuma politrucilor din PNL, PDL şi cu voia dumneavostră PSD. Doar numele Cocoş, reabilitat de preşedinte după căsătoria afaceristului cu Elena Udrea, a dispărut pentru multă vreme din peisaj, până când aleasa preşedintelui şi-a lămurit situaţia juridică, divorţând după un partaj avantajos: ea a rămas cu privilegiile, soţul cu dosarele.
De aceea tonul patetic pe care-i cere Traian Băsescu lui Victor Ponta să demisioneze este cortina de fum de la final de mandat. O cortină groasă prin care abia de se mai zăresc adevăratele personaje ale comediei. E ceva adevărat în tot ce spune preşedintele. Victor Ponta a reuşit să transforme activitatea de rutină a guvernului în act infracţional. Când vedem însă cum torpilele Procuraturii lovesc tot mai aproape de arborele genealogic prezidenţial discursurile încă-preşedintelui Băsescu despre corupţie, moralitate în politică şi reformă instituţională par doar nişte figuri de stil. Când fratele, fiica mai mare, ginerele, muza politică şi alţi oameni de casă ajung să scrie pagini sau capitole importante din istoria corupţiei, când el însuşi este aşteptat la ieşirea din spate a Cotrocenilor cu un vraf de dosare penale, faptul că-i cere premierului să demisioneze înainte de învestirea noului preşedinte nu mai pare un act de curaj civic, ci doar ultima lovitură într-o reglare de conturi. În plus, este o cerere inutilă care n-ar schimba nimic. În partidul lui, Victor Ponta nu este decât un copiator. În locul lui ar veni alt Hagi al finanţelor, priceput la driblinguri economice. Şi chiar dacă s-ar schimba majoritatea, actorii politici ar fi aceiaşi. Cu toţii, de dreapta sau de stânga, formează o oligarhie care a dus la perfecţiune metodele de furt instituţional. Cu toţii au promis că vor face publice fraudele celorlalţi, dar după ce le-au secretizat, s-au străduit să le imite şi să le facă să dea un randament mai mare. Cu toţii cred că proprietatea e un moft pe care numai cei aleşi şi-l pot permite.
