Au trecut 25 de ani de la prăbușirea comunismului? 25 de la căderea lui Nicolae Ceaușescu? Când și cum au trecut? De necrezut, dar au trecut! Copiii anului 1989 nu mai știu prea multe nici despre comunism și nici despre Nicolae Ceaușescu. E normal și e bine așa. E dreptul lor să nu știe. Au alte griji. Cei mai mulți au devenit deja părinți și și-au făcut părinții bunici! Construiesc sau trăiesc capitalismul. Sau trăiesc doar într-o caricatură de capitalism, asezonat cu infractori economici moșteniți din fosta nomenclatuară și din fosta Securitate.
Acum 25 de ani, în 1989, în timp ce liderii celorlalte țări comuniste europene cădeau rând pe rând, ca popicele, sub efectul undelor de șoc stârnite de glasnostiul și perestroika de la Moscova, al nostru cel mai bun fiu al poporului, Nicoale Ceaușescu, susținea că România nu se va întoarce la capitalism nici „când va face plopul pere și răchita micșunele”. În mai puțin de șase lunii, studenții atârnaseră în derâdere pere în copacii din București. Câteva aveau să cadă și să-l găsească sub formă de gloanțe lângă un zid din Târgoviște, condamnat de proprii lui tovarăși de drum. Unul dintre ei, Ion Iliescu, și el fiu devotat al clasei muncitoare, avea să-l moștenească. Și deși atunci credea că ar fi vorba de o pasageră întinare a idealurilor socialismului științific, el, comunistul de omenie, ceva mai omenos ca Nicolae Ceaușescu, punea umărul la reinstaurarea capitalismului în România. Om fără noroc, capitalismul inspirat de el avea să fie unul de cumetrie. O cumetrie a corupției fără frontiere. Și fără rușine.
Însă anul 1989, cu răsturnările care au marcat decisiv secolul 20, era fructul spectaculos al celor aproape cinci decenii de convulsii de după al doilea război mondial, cu înfruntarea est-vest, democrație versus dictatură, cu momentele dramatice care au fost revolta de la Berlin, revoluția de la Budapesta, zidul Berlinului, primăvara de la Praga. S-au adăugat spre sfârșitul intervalului, întâlnirea istoriei cu patru personalități de calibru, un lider politic, președintele american, Ronald Reagan, un lider spiritual, prelatul polonez Karol Wojtyla, devenit papa Ioan Paul al II-lea, un om de acțiune, electricianul polonez Lech Walesa, liderul sindicatului Solidaritatea, și un comunist, reformator fără noroc, Mihail Gorbaciov. Sub acțiunea concertată a acestor patru personalități, istoria s-a accelerat, n-a mai avut răbdare. Comunismul, deja un colos cu picioare de lut, putred în interior și necompetitiv economic, s-a prăbușit sub propria-i neputință. Incapabil să se reformeze, a căzut și la proba transparenței.
Trebuiesc adăugate aici două detalii, deloc nesemnificative: tratatul de la Helsinki, care a introdus conceptul de drepturile omului, și de respectare a lor, în raporturile de coexistență pașnice dintre cele două sisteme, inclusiv în relațiile economice și, undeva în fundal, existența a două posturi de radio, Libertatea și Europa Liberă. Considerate instrumente ale Războiului rece la început, cele două posturi de radio au devenit în timp surse alternative și, mai ales, credibile de informații pentru lumea de dincolo de Cortina de fier, ținând la curent milioane de oameni nu numai cu ceea ce se întâmplă în lume, dar și în lagărul comunist și în propriile lor țări.
De la Europa Liberă au auzit românii de sindicatul Solidaritatea. Tot de acolo au aflat sloganul manifestanților est-germani timișorenii care au ieșit primii în stradă în decembrie 89. Era simplu. Noi suntem poporul! Așa l-a aflat și Nicolae Ceaușescu. Dar prea târziu.
