Cu prilejul celei de-a 25-a aniversări a revoluției din România, soldată cu alungarea și executarea dictatorului Nicolae Ceaușescu și a soției sale Elena, l-am rugat pe corespondentul nostru la Bruxelles, Dan Alexe, să rememoreze acele momente văzute la fața locului.
Răsturnarea lui Ceausescu a prezentat ca aspect inedit, pe linga faptul ca s-a petrecut pe un imn de fotbal („Oleee-oleee, Ceausescuuu nu mai eee!…”), și o măiastra manipulare a presei: minciuna „gropii comune” de la Timisoara. Am fost unul din puținii ziariști care nu au căzut atunci prada montajului evident al loviturii de stat din interior. Nu am fost prins nici in isteria „gropii comune cu 4000 de morți” si nici manipulării psihologice cu „teroristii”.
Dintre toti ziaristii straini care s-au isterizat atunci, in Timisoara, in fata acelor citeva cadavre cusute cu ață din cimitirul spitalului, doar corespondenta cotidianului belgian Le Soir, Colette Brackmann, a publicat citeva luni mai tirziu o mea culpa formala: un articol-confesiune pocait care se intitula „Nu am vazut nimic la Timisoara”.
Ceilalti ziaristi traumatizati care căzusera in capcana patosului umanitar au preferat ulterior sa tacă, sperind intr-o miloasa uitare. Toti au scris atunci, in decembrie ’89, ca la Timisoara s-a gasit o groapă comună cu 4.000 de victime ale Securitatii. Ziarista pocăită s-a intrebat ulterior, in confesiunea ei, cum de a putut face dovada unei atit de mari orbiri.
Cum? Intrebarea e retorică. De vina e modul competitiv in care functioneaza presa, precum si neincrederea cu care unele redactii isi privesc corespondentii de pe teren.
Freelance atunci pentru un radio occidental, am ajuns la Timisoara chiar pe 22 decembrie. Telefonind la redactie de la Spitalul Municipal - unul din putinele telefoane care functionau -, am aflat de la redactorul-sef ca trebuia sa merg imediat la „groapa comună a Securitatii”.
Am numărat acele 17 cadavre putrezite, despre care avea sa se afle ulterior ca proveneau de la morga spitalului si ca fusesera ingropate acolo inainte de Revolutie, cum si arătau. Cind mi-am trimis corespondenta, redactorul-șef era foarte suparat. Insista ca trebuie sa gasesc 4.000 de morti. Toate agentiile transmiteau asta.
In fata incapatinarii mele, a sfirsit prin a-mi spune suparat ca nu ma aflu unde trebuia. Corespondenta mea nu a fost transmisă… si nu am avut nevoie sa ma justific ulterior ca nu vazusem nimic la Timisoara. Pentru ca intr-adevar nu am vazut.
In ziua de vineri, 22 decembrie, la trei dupa-amiaza s-a anunțat căderea si fuga lui Ceaușescu. Aveam o mașina închiriată la Budapesta si m-am îndreptat de îndată spre Timișoara.
Am intrat in Timișoara trecând prin multe controale ale armatei, plasate de-a lungul șoselei. La 9 seara au început impuscaturile, pe fond de huruit de tancuri si lume panicată. La Spitalul nr. 1, surpriza: inca doua duzini de reporteri si doua echipe „Médecins du Monde” si „Médecins sans Frontières”. Afara se trăgea.
A doua zi, am rămas toată dimineața in spital. Pe blocul de vizavi se postaseră doi tragatori care încurcau toată populația. Soldații promisesera sa-i dea jos, dar o tot lungeau si oamenii se ițeau pe la colțuri sa vadă ce se întâmpla.
In spital, în afara de ziariști, care se fotografiau intre ei, mai erau o serie de răniți si un sungur mort, care arata infiorator. Am întrebat daca era adevărat ca securiștii au tras prin spitale si că au omorât răniți. Doctorii mi-au spus ca in spitalul lor nu, dar ca au auzit ca in clinicile noi, din centru, s-ar fi intâmplat si asta.
La televizor, se derula happening-ul prezentării, in fața camerelor, a securistilor arestați si unde generalul Vlad, în nedumerirea unora si exaltarea altora, anunța ca si Securitatea e cu poporul.
La București, ca și la Timișoara, toți reporterii erau adunați intr-un singur loc, hotelul Intercontinental, unicul punct din care se poate telefona in străinătate. Erau vreo 400 de reporteri, nevorbitori de română, escortați, trimitand in lumea intreaga reportaje apocaliptice.
In București, de fapt, nu se mai trăgea. De trei zile, armata de măcelari despre care vorbea presa internațională dispăruse definitiv, nimeni nu știa unde.
Televiziunea nu mai era de mult in pericol. Se știe, dupa noile reguli ale strategiei, că cei ce ocupă televiziunea si radioul câștigă. E ciudat: atât in jurul televiziunii, cât si in jurul Comitetului Central, clădirile fuseseră distruse cu tunul pe când cele doua imobile, despre care se spunea ca sint ținta atacurilor teroriste, erau neatinse. Câteva geamuri sparte, dar nicio urma de gloanțe in zid. Unde au dispărut hoardele de asasini? mă întrebam. Si ce-mi spune ca impuscaturile din noaptea trecută nu proveneau de la soldați care trageau in aer?
Televiziunea transmitea apeluri împotriva mitingurilor improvizate. „Se vor face mitinguri atunci când Frontul Salvării Nationale va fi gata sa le organizeze” lansau crainicii. „Nu-i ascultați pe cei care va cheamă la adunari.”
În cartierul Ghencea în fața Ministerului Apărării se putea admira o „natura moartă” meșterită de unitatea militară ce păzea ministerul. In mijlocul străzii fuseseră aranjate câteva trupuri carbonizate. Sub o mașină blindata rasturnata se vedea o jumătate de om, iar in vârful tanchetei fusese plasat un cap, oarecum descompus, cu orbitele goale. „Terorist”, explicau soldații. Circulația fusese deturnată pentru ca toată lumea sa se poată apropia si sa-l scuipe…
În țară incă se mai credea ca la București luptele continuă, ca liniile de tren sint aruncate in aer, ca apa e otravita si ca undeva, la munte, e tupilată o armata de arabi. Eternii crainici spovediți citeau telegrame de felicitări către noul guvern, in care minerii promiteau ca vor da mai mult cărbune, iar țăranii mai mult grîu. Revoluția părea să se fi oprit în pragul limbii.
Un oficial al FSN, Andrei Pleșu, declara că „acum trebuie sa reeducăm natura umană”, fraza ce mi-a dat piele de găină. M-am întrebat: Sa fie ciclicitatea istoriei atât de inevitabilă?
