La început de an, Victor Ponta îşi poate privi cu încredere bazinul electoral în ochi: legea bugetului a trecut fără probleme de Parlament şi Curtea Constituţională. Odată cu aceasta şi majorarea cu cinci procente a pensiilor, balonul de oxigen care ar putea prelungi viaţa guvernului Ponta, chiar dacă scurtează viaţa creşterii economice. Nu-i vorbă că, şi dacă nu trecea, guvernul Ponta era pregătit să schimbe data de pe bugetul anului trecut, să-l aplice şi în 2015.
Niciun amendament al opoziţiei nu a fost admis, iar contestaţia referitoare la neconstituţionalitatea legii a fost respinsă în unanimitate şi cu un oarecare entuzism de judecătorii Curţii Constituţionale smulşi de la masa îmbelşugată a Crăciunului să dea verdictul. Preşedintele însuşi a semnat legea astfel că prima încercare a opoziţiei de a bloca guvernul a eşuat. „O veste foarte bună”, exclama Victor Ponta, cerându-le membrilor opoziţiei să lase scandalul, să fie constructivi. El, de pildă, e dispus să se înţeleagă cu toată lumea. Vrea să meargă săptămânal la Cotroceni, să coabiteze la orice oră cu Klaus Iohannis, pentru că, evident, contează pe muţenia noului preşedinte. Victor Ponta promitea că, dacă i se va cere, va face un pas înapoi pentru a se constitui alt guvern. Preşedintele nu i-a cerut încă s-o facă sau poate că ar trebui s-o facă public, să audă şi anturajul. Cert este că, deşi liberalii se antrenează pe marginea terenului, o fac mai degrabă pentru intimidarea adversarilor, nu pentru că ar avea vreo şansă să intre pe teren înainte de pauza electorală din 2016. Pun la punct un program de guvernare, se rostesc unele nume din cabinetul din umbră. Cătălin Predoiu, o schiţă de prim-ministru, avertizează şi analizează dar, deocamdată, PNL se luptă cu umbrele şi cu o fuziune încă neconsumată deplin care face partidul să sufere de tulburări de personalitate disociată.
Cererea făcută la Curtea constituţională este şi ea o piruetă din dansul războiului dintre foştii aliaţi la putere: PNL şi PSD. După ce Curtea a decis că Ordonanţa guvernului Ponta care încuraja traseismul preelectoral al aleşilor este neconstituţională iar cei care au cedat tentaţiei de a dezerta şi a se înscrie în PSD sunt de drept demişi din funcţia publică în care au fost aleşi, liberalii aveau pare-se un motiv să spere într-o decizie favorabilă. În expunerea de motive, liberalii susţineau că proiectul de buget a fost depus prea târziu, încălcând astfel legile în vigoare. Ei pretindeau, de asemenea, că s-a încălcat Legea responsabilităţii fiscale şi că nu se ştie nici acum care sunt plafoanele de cheltuieli pentru 2015. Deşi cererea PNL analizează doctoral şi amănunţit necesitatea stabilirii unei strategii bugetare pe următorii doi ani, invocând legi, norme şi decrete, în totul petiţia pare neserioasă, târzie şi fără alt sens decât cel al frustrării declanşate de covârşitorul vot împotrivă din Parlament.
Cei care studiază cererea, fie şi superficial, trăiesc cu impresia că, departe de a fi îngrijoraţi că PSD face ce vrea din finanţele publice, liberalii nu vor decât să se asigure că, până în 2016, guvernul nu va risipi bruma de creştere economică pentru a controla sevrajul financiar al electoratului captiv. Ei par mai degrabă dornici să îndrepte către tâmpla PSD-ului principala lui armă politică, banii publici, să moară otrăvit cu propriul lui drog.
Adevărul este că guvernul PSD şi-a acoperit mereu foamea fiscală şi lipsa de inspiraţie administrativă inundându-şi cu bani bazinele electorale. Alegătorii pot visa şi în noul an cu ochii deschişi la ploaia de ajutoare sezoniere care ne-a transformat într-o ţară de asistaţi sociali. Bugetul şi banii europeni au fost marii finanţatori ai campaniilor electorale, iar PSD, bolnav de gigantism hipofizar, şi-a plănuit mereu foamea patologică nu în ani bugetari, ci în cicluri electorale de patru, opt sau zece ani, risipind nu doar banii prezentului, ci şi perspectivele viitorului. Nu e o întâmplare că, după cum spun calculele, Victor Ponta a cheltuit de şase ori mai mult în campania electorală decât contracandidatul său. Bani risipiţi degeaba, dar care nu iau în calcul şi hemoragia bugetară declanşată de campanie şi transferată în bugetul anului abia început. Însă liberalii nu critică proiectul de buget pe 2015 pentru că a resorbit impactul financiar al cheltuielilor electorale. Îl critică mai degrabă inerţial, ca să nu-şi piardă exerciţiul şi să nu rupă tradiţia. Contestarea legii bugetului s-a transformat într-un ritual hibernal inofensiv, ineficient, făcut mai degrabă de ochii lumii, pentru că nu se referă la întregul ciclu electoral şi nu invocă platformele politice cu care s-a câştigat.
Nu există o lege a responsabilităţii politice, care să oblige partidele să respecte promisiunile făcute în alegeri. Neruşinatele propuneri de mită electorală sunt acoperite de imunitatea acordată tuturor minciunilor politice. Şi electoratul, în mare măsură, e dispus să închidă ochii şi urechile odată la patru ani, să nu audă scadenţele guvernării, să miroasă doar firimiturile care-l conduc către capcana unui nou ciclu electoral. Astfel că, printr-o decizie mai degrabă estetică decât etică, judecătorii desfiinţează critica de text a liberalilor, imortalizând şi integrând spirala cheltuielilor şi veniturilor anuale, cu tot cu stafiile electorale, în marile cicluri politice de patru ani.
Cu majoritatea pe care o deţine PSD în Parlament, pachetul de modificări propus de opoziţie a fost un inutil efort de creativitate. Guvernul lui Victor Ponta are oroare de vid legislativ. Şi-a înfundat toate găurile cu legi, norme şi ordonanţe. Poate că se teme de Direcţia anticorupţie sau poate că ştie să se acopere de birocraţie. De când a fost învestit în funcţie, guvernul Ponta a dovedit că nu se împiedică într-un fleac de lege. Bugetul pe anul trecut stă mărturie. A fost nevoie de încă o rectificare, a treia, ca să facă pe placul unor instituţii vocale în preajma alegerilor prezidenţiale? Nicio problemă: chiar dacă ilegală, guvernul a adoptat-o de teama ca, în sevrajul lor financiar, asistaţii să nu pună ştampila strâmb pe buletinul de vot. Pentru că rezultatele la bacalaureat îi lăsaseră fără pâine albă pe masă pe clienţii universitari, ameninţând să arunce fabricile de diplome doctorale în faliment, iar pe politicienii beneficiari în criză identitară, guvernul a dat ordonanţă de urgenţă în vara lui 2013 modificând legea educaţiei şi permiţând înfiinţarea unor colegii universitare unde diploma de sfârşit de liceu era facultativă. A vrut Victor Ponta să scape de un plagiat doctoral cu implicaţii penale? A dat o ordonanţă de urgenţă care a stabilit, că odată ce recunoşti furtul, redevii negustor cinstit, chiar dacă ai profitat până atunci de el. Pe de altă parte, că tot suntem în sezon, nu a dat ordonanţe de urgenţă pentru intervenţia în multele zone geografice paralizate de ninsoare. Blocajul a dus deja la moartea mai multor oameni, unii dintre ei aflaţi chiar în ambulanţe blocate între nămeţi. Dar se mai aşteaptă cineva să fie salvat de salvatorii trimişi de stat? De când e prim-ministru, adică din 2012, Victor Ponta a semnat aproximativ trei sute de ordonanţe de urgenţă, o sută de ordonanţe ordinare şi peste o mie de hotărâri de guvern, în competiţie deschisă cu preşedinţia care a dat vreo 2000 de decrete şi cu parlamentul care a adoptat cam opt sute de legi în aceeaşi perioadă. Nu s-ar fi aşteptat nimeni la atâtea hotărâri, prevederi, norme, decrete şi decizii, dacă ne gândim câtă indecizie pluteşte în aer chiar atunci când e imperioasă nevoie de o hotărâre, la interminabilele bâlbe administrative, la aerul ceremonial pe care au început să-l capete intervenţiile de urgenţă, când nu urgenţa e importantă ci vizibilitatea celor care intervin. Prinşi de torentul de acte oficiale emise cu aerul panicat că sunt nişte urgenţe absolute, te întrebi cine conduce, cu adevărat, România? Şi încotro?
Sunt întrebări retorice. Tragicul accident de elicopter de pe lacul Siutghiol a dovedit nu doar că sistemul de urgenţe din România este hemiplegic, dar şi că nenumăratele norme metodologice, directive, decizii, decrete şi prevederi de urgenţă nu au nicio legătură cu salvarea vieţii oamenilor. Urgenţa ordonanţelor sau a intervenţiilor este dată de vizibilitatea mediatică sau de avantajele directe ale celor care intervin. Administrarea urgenţelor se naşte din necesitatea de a controla daunele, de a le deturna efectele, de a scurtcircuita responsabilităţile, de a le îndepărta impactul de zona decizională.
Marea masă de decizii, legi, decrete, norme metodologice s-a închegat ca un strat protector între autorităţile statului, demnitari, pe scurt, establishment - şi indivizii de rând. Este o dovadă că instituţiile au dus la perfecţiune aparatura birocratică prin care, indiferent de culpele statului, victima este vinovată. Se pare că cercetările Procuraturii şi ale organelor de anchetă administrativă într-acolo se îndreaptă. Mai mult chiar, conform legilor în vigoare, urmaşii celor care au murit în accident au fost siliţi să plătească o amendă usturătoare pentru că nu au declarat la primărie decesul în termenul prevăzut de lege. Acel termen decurge, conform legii, din momentul constatării accidentului, chiar dacă nu au fost recuperate victimele sau eventualii supravieţuitori. Iar urmaşii ce mai puteau face? S-au supus. Unde-i lege nu-i tocmeală. Asta e: trăim într-un stat de drept şi legile trebuie respectate pentru că reprezintă binele în viziunea aleşilor noştri.
