Publicațiile parțial satirice au existat încă din Renaștere, fără a apărea cu regularitate, însă abia cu revista franceză La Caricature, lansată în 1830, s-a creat primul ziar de umor politic prin caricaturi și analize glumețe. La Caricature ataca monarhia și a avut de la început o poziție privilegiată și invidiată în alte părți,
In Anglia, moda s-a instaurat odată cu Punch, lansată în 1841. Punch, care a devenit o adevărată instituție, a existat intermitent până în 2002. Este revista care a creat termenul englezesc pentru caricatură sau desen de presă: cartoon.
Punch era de altfel un joc de cuvinte pe lovitură (punch) dar și cocktailul numit punch.
O revistă satirică fondată in Anglia in 1961, Private Eye, există încă și a fost o vreme rivala lui Punch, până la dispariția acesteia din urmă.
Trebuie să ne întoarcem însă tot in Franța, unde Le Canard enchaîné (Rața înlănțuită) a fost fondat în 1915, în urmă cu exact un secol, în timpul Primului Război Mondial. Atât de mare a fost și a rămas influența acestui săptămânal satiric, încât canard (rață) a rămas până astăzi un sinonim pentru ziar.
Le Canard este modelul absolut al ziarului de satiră politică. Din rațiuni editoriale și grafice, și-a păstrat tână astăzi formatul desuet de acum un secol. Are doar opt pagini, cu un grafism anacronic. Jurnalismul de acolo, însă, este de cea mai înaltă calitate. Reportaje, analize politice și excelente analize economice. Cronici de film, cărți și teatru. Invitați externi cu opinii despre evenimente din actualitate, interviuri.
Le Canard este foarte bine introdus în culisele puterii politice franceze, de toate tendințele, însă publică și excelinte analize de politică externă.
Și, desigur, ajungem la cel va rămâne multă vreme simbolul prin excelență al revistei satirice: Charlie Hebdo. E un ziar în tradiția libertății declanșată de primăvara franceză a anului 1968. A apărut mai întâi sub numele Hara-Kiri, printre fondatori aflându-se scriitorul și desenatorul, astăzi decedat, Cavanna, dar și Artistul Roland Topor și câțiva din cei asasinați miercuri, precum Wolinski sau Cabu.
Revista a avut o istorie foarte agitată, fiind chiar interzisă în 1970, la moartea generalului de Gaulle, pentru o glumă de pe prima pagină despre răposatul președinte.
Charlie Hebdo, revista unde au fost masacrați jurnaliștii, nu rîdea exclusiv de islam, ci de toate religiile. Ba nici măcar nu rîdea de islam, ci de derivele instituționale, de corupție și ipocrizie, de extremismul fanaticilor din Irak sau Afganistan.
In egală măsură, Charlie râdea de extremiștii evrei din Teritoriile Ocupate, după cum avea ca țintă frecventă creștinismul și instituțiile sale.
In 2006, Charlie Hebdo a publicat caricaturile cu Mahomed din ziarul danez Jyllands-Posten, cele care au stârnit proteste în toate țările musulmane. Dați în judecată de organizațiile musulmanilor din Franța, ziariștii de la Charlie au câștigat procesul, în numele libertății de exprimare.
Ca și Le Canard, Charles Hebdo publică doar desene și foarte rar o fotografie, nu conține publicitate și se finanțează exclusiv din vânzări.
Faptul că unele din aceste reviste reușesc să trăiască doar din vânzări le asigură independența de orice influență politică, independență absolut necesară pentru a face credibilă satira.
