În plină vacanță de iarnă, orgolios prelungită (am fi curioși să știm cum ne invidiază lumea pentru această „boierie existențială”), Moldova a primit și ea vestea sângerosului atentat din 7 ianuarie de la publicația franceză „Charlie Hebdo”. Reacțiile au fost împărțite: câțiva politicieni pro-europeni au exprimat compasiune poporului francez, au depus flori la ambasada Franței din Chișinău, au scris în cartea de condoleanțe. Nu s-au auzit omniprezentul Dodon și nici generalul Voronin. Reacția societății civile a fost și ea diferită, de fapt flagrant disproporționată. Am văzut tineri purtând cartoane cu inscripția „Je suis Charlie”, pe când majoritatea celor care dau tonul în presă și în mediile electronice au exprimat mai degrabă atitudini conservatoare, rezervate, după celebra deja formulă: „Condamnăm terorismul, DAR…” și urmează o lungă înșiruire de argumente menite să demonstreze că jurnaliștii, caricaturiștii francezi asasinați au întrecut măsura, au atacat „lucruri sfinte” pentru musulmani și că, prin urmare, libertății de expresie i s-ar cuveni aduse unele corecturi și reglementări, dacă nu prin lege, ceea ce în Franța nu se poate imagina, măcar prin bun-simț și oprobriu public.
Numai că cei care susțin aceste limitări ale libertății de exprimare nu spun și cine ar avea căderea să le instituie. Vorba ceea: cine îi judecă pe judecători, cine îi arbitrează pe arbitri?... A ceda în fața terorii și barbariei religioase înseamnă a-ți lua adio de la valorile occidentale, înseamnă a-i trăda pe cei care și-au sacrificat viața, susținând tradiția blasfemiei intelectuale. Or, blasfemia ridică semne de întrebare asupra dogmelor. Iar dogmele – fie politice, fie religioase – sunt inamicul natural al gândirii critice pentru că ele pretind că dețin adevărul absolut fără nevoie de probare, după cum scria, oportun, a doua zi după tragedia franceză cotidianul german „Der Spiegel”.
Discuția e vastă și ea trebuie purtată. Atitudinea confuză a multor concetățeni ai noștri pe seama cauzelor care au provocat atentatele de la Paris demonstrează că deși libertatea de exprimare este unul dintre marile câștiguri ale Moldovei în epoca post-sovietică – de fapt câștigul cel mai important! –, aceasta nu este văzută drept o valoare indubitabilă, care nu poate fi negociată în nicio împrejurare și care nu are nevoie de „note explicative” la subsol pentru a i se permite să funcționeze. Asta e grav. Întrucât orice îngrădire a libertății de expresie într-o societate imatură democratic, cum este Republica Moldova, înseamnă a strecura în eșafodajul și așa fragil al statului de drept arbitrarul, patima, abuzul, distorsiunea personală, bunul plac și mai ales dictatura majorității, care se crede infailibilă, sacrosanctă, negând dreptul la diferență și libertățile individuale. Și ne amintim de lungile și înfricoșătoarele procesiuni cu prapure, cruci și icoane ale unei părți din preoțimea ortodoxă din Moldova care protesta împotriva integrării europene, a unor filme și spectacole de teatru, huiduia sediile unor ziare care chestionaseră un anume comportament al clerului moldovean.
Biserica Ortodoxă, deși este separată de stat, tinde, după model rusesc și la încurajările Moscovei, să se implice în viața politică, să impună norme în educația publică, și ne aducem aminte de soarta manualului „Deprinderi de viață”, eliminat din curricula școlară la insistențele Bisericii Ortodoxe.
Slaba reacție a clasei politice din Moldova la tragedia din Franța mai are o explicație: politicienii noștri se află într-o trenantă și obscură discuție post-electorală – pentru că nu avem informații veridice despre negocieri, ci doar „scurgeri de informații” și declarații iritate – despre cum să guverneze Moldova în următorii patru ani. PLDM, PD și PL, care ar fi putut crea ușor o majoritate parlamentară și un guvern funcțional, nu pot împărți fotoliile și responsabilitățile, se șantajează reciproc, deși sunt probleme urgente de rezolvat, cum ar fi adoptarea bugetului de stat pe 2015. Aseară au fost invitați la negocieri și comuniștii – un partid slăbit ca pondere electorală, dar nu știm și pe cât de reformat și decis să susțină integrarea europeană.
Când vom avea o coaliție de guvernare?... Nu se poate face nicio predicție, ar fi ca un desen schițat pe aburul unei ferestre, care dispare a doua zi. Deprimarea socială se adâncește, moldovenii, atât de încercați din punct de vedere material și existențial, așteaptă un mesaj de optimism de la aleșii lor. Pentru că cei care au optat pentru integrare europeană la scrutinul din 30 noiembrie, învingându-și nemulțumirile și frustrările acumulate, văd că politicieni pe care i-au votat se comportă egoist, miop, iresponsabil, abandonându-și, ca într-o amnezie galopantă, sloganurile și promisiunile electorale.
Occidentul, Europa se frământă, dezbat probleme spinoase, încearcă să prevină un nou „conflict al civilizațiilor”, în timp ce Moldova, afundată în provincialism, își consumă mica ei apocalipsă politicianistă.
