Prinţesa circului politic a ajuns la procuratură. Elenei Udrea nu-i ies genţile la socoteală. A aflat că, deşi după divorţ a urmat partajul averii, e în continuare proprietară în devălmăşie cu fostul soţ pe trecutul infracţional comun. Spune acum că o soţie nu e obligată să ştie cum a făcut consortul primul milion. Că se aştepta la aceste şicane şi că are de gând să nu mai ţină ascuns nimic: va spune ce ştie, să vadă toţi cine e cu adevărat vinovat. Cei care o considerau până mai ieri divină au abandonat-o după primul tur de scrutin. Unii se prefac că n-o cunosc, în schimb foştii ei protejaţi, acum parlamentari, se leapădă de Satana de trei ori pe zi. Iar singura preocupare a principalului ei fan, Traian Băsescu, este zilele acestea nu să-şi apere muza, ci să-şi caute o casă. Şi-a dat seama că atingerea lui şi-a pierdut puterea magică. ADN-ul lui bălteşte în clone. Adriean Videanu, al cărui tupeu s-a maturizat sub ochii îngăduitori ai şefului, a făcut la parchet o noapte albă care tinde să se transforme în noapte arctică, determinându-l probabil pe fostul său şef de partid să se întrebe ce au avut atâta de discutat. Pe Traian Băsescu l-a amuţit soarta comesenilor săi. E preocupat de supravieţuire. Nu mai are mesaje politice. E singur ca propria statuie. Ameninţă guvernul cu proces pentru că nu găseşte nicio ofertă de casă care să-i convină, dar poate că aşteaptă, fără să-şi dea seama, să-i fie repartizată casa potrivită prin reţeaua imobiliară a DNA.
În aşteptarea lui Făt Frumos, Elena Udrea se apără singură. Spune că va lupta până în pânzele albe. Nu este singura care mizează pe transparenţă când vine vorba despre rufele din familie: Viorel Hrebenciuc, creierul mic al unui partid atât de mare, a început şi el să se dezbrace de caracter când a dat cu ochii de celula care-i poartă numele. El însuşi a ajuns povestitor la procuratură după ce clienţii lui l-au pomenit insistent în istoriile lor vânătoreşti. Povestirile lui cu vampiri care sug sângele poporului sunt confirmate de dincoace de gratii de alţi nemuritori ai partidului. Încet, dar sigur PSD se descompune odată cu grupul său de interese infracţionale şi nu e de mirare că, trăgând de firul epic al baronilor de partid, se deşiră întreaga conducere de la centru. E salvat, ca ameobele, de sciziparitate, căci nu ar avea cum să-şi menţină efectivele la acelaşi nivel şi ar pierde majorităţi importante.
Ca orice boală socială, corupţia a contaminat mediul, indiferentă la culoarea politică. S-a transmis din cont în cont, de la un client la altul, de la un discurs la altul. Românii sunt imuni la ameninţările teroriste pentru că terorismul intern este mult mai devastator, durează de mult mai multă vreme şi are efecte istorice. Nu trece zi să nu aflăm de la Procuratură noi amănunte despre natura infracţională a reformelor politice şi sociale din ultimele decenii. Cei care mai aveau speranţe în umanitatea animalelor politice ar fi trebuit să le lase la intrare. Se dovedeşte că din spuma revoluţiei şi din urnele electorale de după aceea a ieşit o structură oligarhică de tip mafiot pentru care „reformă” a însemnat înnoirea permanentă a propriilor strategii de supravieţuire.
Discursurile despre binele suprem şi viitor se refereau, după cum s-a dovedit, la cercul de privilegiaţi care s-au tot rotit la putere. Programele politice şi platformele electorale nu au fost decât capcane tot mai neglijent puse în calea alegătorilor. Trucul a funcţionat nu doar în infinitul mare al alegerilor generale ci şi în cel mic, la nivel de localitate. Aleşii din primăria Butimanu, de pildă, unde au fost descoperite acte de corupţie în formă continuată şi repetată, se încolonează de la mic la mare la intrarea în puşcărie. Poliţiştii au fost nevoiţi să împrumute cătuşe din localităţile apropiate. Cu mici variaţiuni, scenariul se repetă în sute de alte primării sau consilii locale iar industria de lanţuri şi zeghe e fruntaşă în producţie şi înregistrează o creştere peste media balcanică. Alegătorii se pregătesc de alegeri anticipate, fără a şti ce li se bagă pe buletul de vot. Au fost siliţi să aleagă mereu răul cel mai mic, nevinovat, să-l facă mare şi feroce. Este plină istoria recentă cu bune intenţii şi miei rinocerizaţi.
Mecanismul de iluzionism politic în masă a început să se gripeze. Procuratura stinge treptat torţele festive şi debarasează scena. Clasa politică se reuneşte în sesiune de urgenţă la Direcţia anticorupţie, iar unii pregătesc deja celule de partid la Rahova, cel mai cochet club al ilegaliştilor. Cei rămaşi pe-afară aşteaptă febrili ca la internist să afle de la procurori dacă au spirocheta. Neştiinţa lor nu este trucată: corupţia a fost pentru mulţi un mod de viaţă. Organismul lor s-a integrat marelui ciclu al naturii. S-au adaptat perfect şi singura care le-ar distruge sistemul imunitar ar fi o viaţă normală cu salariu minim pe economie, cupoane, reduceri, alimente ieftine şi proaste. Normal: corupţia le-a plătit vilele şi diplomele, şcoala făcută de copii, escapadele la cumpărături în Paris, hainele, genţile, relaţiile. Şi-au contaminat rudele şi copiii care umblă neprotejaţi prin mediul lor septic de conturi şi privilegii, epatându-ne cu imunitatea lor votată unanim în parlament. Corupţia pare să fie emanată din fotoliul de demnitar, efect secundar al greutăţii personajului, ca sedentarismul sau flatulenţa. În marea orgie care este scena politică, nu mai ştii cine contaminează pe cine, dar cu siguranţă corupţia a respectat mai mereu ierarhia de partid. Ca şi lenjeria după mii de spălări, şi conştiinţa începe să devină cenuşie. Corupţia a fost cel mai eficient program şi cel mai rezistent ciment dintre interlopii politici.
Forţată de Procuratură sau de rapoartele negative ale Uniunii Europene, de toxicitatea tot mai mare a bazinelor electorale sau de scăderea de popularitate, clasa politică a devenit autistă şi inadecvată. Un progres se înregistrează totuşi. Frica de moartea politică îi face pe demnitari să treacă din stadiul negării în cel al acceptării: îşi ascund conturile, se dezic de prieteni şi cumetri, de verişori şi vecini, îşi toarnă şefii şi tovarăşii de drum. Promit confesiuni publice şi dezvăluiri senzaţionale în direct. Birourile Politice s-au umplut de scaune goale iar persoane până mai ieri indispensabile nu-şi mai găsesc locul sub soare. Chiar dacă partidele trebuie să-şi refacă rândurile, nu par decise să renunţe la discursurile lor găunoase deşi o reformă a partidelor ar trebui să însemne, în primul rând, renunţarea la ipocriziile retorice şi adoptarea unor doctrine şi programe inspirate din realitatea imediată. Dar acest lucru nu se va întâmpla decât în momentul în care îşi vor da seama cu toţii - oameni obişnuiţi, demnitari, politicieni - că au fost complici prin nepăsare sau orbire, că nu există scenă politică şi nici public alegător, ci un singur circ în care ne aflăm cu toţii şi că legile fizicii sau ale metafizicii ni se aplică tuturor. Că bolnavii de corupţie au transformat ţara într-un spital de boli infecţioase şi că riscă să-i contamineze pe toţi ceilalţi pentru că nu vor ei să se trateze.
