In urma cu 70 de ani, pe 4 februarie incepea la Ialta, in Crimeea, o conferinta internaţionala la care au participat liderii Statelor Unite, Marii Britanii si Uniunii Sovietice, adica Franklin Roosevelt, Winston Churchill şi Iosif Stalin, o conferinta despre care istoricii spun ca a schimbat fata Europei pentru cel putin 50 de ani.A fost a doua conferinta a celor trei puteri in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Inainte fusese cea de la Teheran in 1943 si dupa cea de la Ialta, in iulie 1945 a fost cea de la Postdam. Corespondenta Europei Libere Valentina Basiul a stat de vorbă despre efectele conferintei de la Ialta cu istoricul Anatol Petrencu de la Chisinau.
Anatol Petrencu: „Conferinţa de la Ialta stârneşte până astăzi controverse. Unii istorici consideră că la Ialta a fost împărţită lumea. Vă spun foarte succint ce a avut loc. Germania pierdea războiul. Asta a avut loc în februarie, în mai 1945 Germania va capitula. Cei trei mari au discutat în primul rând viitorul Germaniei. Aici au fost mai multe probleme. S-o împartă în cinci state, englezii spuneau în două state.
După care s-a pus problema reparaţiilor şi atunci s-au întrebat: dar reparaţiile cine să le plătească? Este mai bine să fie luate aceste reparaţii de la o singură Germanie. Şi în aşa situaţie Germania a fost împărţită iniţial în trei zone de ocupaţie, după care s-a insistat ca şi Franţei să i se dea o zonă, deci în patru zone de ocupaţie. După care Germania a fost obligată să plătească 20 de miliarde de dolari, la cursul valutar din 1939, dintre care 50% reveneau URSS.
Revin la subiectul dumneavoastră: cine a fost mai tare Stalin care a jucat la masa de negocieri sau cei care au cedat. La mijloc trebuie căutat adevărul, pentru că Stalin a fost abil, este adevărat, a fost puţin obraznic, asta tot este adevărat, pentru că el era pe cal alb, trupele sovietice deja luptau în centrul Europei, el era stăpânul situaţiei, el a venit cu întârziere la întâlnirea celor trei mari, ca puţin să-i umilească pe cei doi parteneri de negocieri. Stalin a dorit să fie păstrat status quo-ul Mongoliei, Mongolia care formal era independentă, dar în realitate era supusă Uniunii Sovietice. A mai cerut insulele Kurile, a mai cerut peninsula Sahalin şi alte momente, la care occidentalii au cedat.
Stalin a insistat ca ceea ce s-au înţeles ceva mai devreme, în octombrie 1944, cu referire la Europa Centrală şi de Est, cum ar fi: influenţa în România, în Bulgaria, Polonia deja era sub control sovietic şi aici occidentalii nici n-au pus problema, în ceea ce priveşte Iugoslavia 50% la 50% influenţă, în ceea ce priveşte Grecia 75% influenţă pentru occidentali, 25% pentru URSS. Sigur că a fost insistența lui Stalin şi sigur că a fost, poate, slăbiciunea, în special, al lui Roosevelt.”
Europa Liberă: Deci a contat mai mult forţa decât compromisul, să spunem?
Anatol Petrencu: „Forţa a contat foarte mult, pentru că Uniunea Sovietică era în ascensiune militară. Occidentul întotdeauna a căutat o posibilitate cumva să se înţeleagă cu Stalin, ca să nu ajungă el până la La Manche cu trupele lui. Şi atunci în octombrie 1944, Winston Churchill a făcut o vizită pe neaşteptate a venit la Moscova ca să se înţeleagă cumva, să-l oprească pe Stalin. Şi asta lui i-a reuşit să facă. Occidentul a fost nevoit să intervină în mod diplomatic ca să oprească acest tăvălug militar al lui Stalin.”
Europa Liberă: Se spune că istoria e scrisă de învingători. Cum era prezentată conferinţa de la Ialta în manuale de istorie ale URSS, bunăoară în cele din care aţi învăţat dvs.? Și cum a evoluat descrierea acestui eveniment de-a lungul timpului?
Anatol Petrencu: „În perioada Uniunii Sovietice, politica externă era interpretată ca o luptă de clasă în plan extern, orişice act diplomatic al URSS era o victorie sau ca o luptă în plan internaţional împotriva imperialismului. În sensul acesta, conferinţa a fost prezentată ca un triumf incontestabil al URSS. Ştim astăzi mult mai mult decât în perioada sovietică, pentru că atunci istoriografia era tot aşa de închisă cum era şi Uniunea Sovietică. În cazul dat este vorba de schimbarea unor accente, de capacitatea autorilor de a da obiectiv. Acum avem posibilitate. Înainte manualele erau dictate de la Moscova, aşa cum se dicta, aşa trebuia învăţat. ”
Europa Liberă: În mod normal lecţiile istoriei ar trebui să fie învăţate, doar că ceea ce se petrece în ultimii ani în această parte a lumii dovedeşte contrariul. În opinia dvs. care sunt lecţiile care au fost însuşite şi cine şi unde a trişat?
Anatol Petrencu: „Foarte bună întrebarea aceasta, dacă și-au istoria însuşit oamenii politici, pentru că la ei ne referim. Eu cred că da. Şi aici comparaţia Putin-Hitler este excelentă, deşi unii se supără, mai ales ruşii, dar în zadar se supără, pentru că Putin a mers exact aşa cum a făcut în 1938-1939 Hitler şi atunci, în 1938-1939, Occidentul a mers pe calea satisfacerii anumitor pretenţii ale lui Hitler.
Acum, eu cred că Occidentul a tras concluzii, spre deosebire de Putin, care în pofida faptului că a semnat un şir de acorduri internaţionale, prin care a recunoscut frontierele statelor noi apărute pe ruinele URSS, el a anexat Crimeea, acum luptă pentru Lugansk şi regiunea Doneţk, ceea ce este o dovadă foarte clară a caracterului agresiv al acestui război. Occidentul a reacţionat şi susţine Ucraina.
Noi, dacă începem cu dreptul istoric, aşa cum fac ruşii astăzi, atunci ajungem la al treilea război mondial, pentru că nu există o frontieră strict etnică, fiecare ţară a pierdut ceva. Şi România poate să pretindă la fosta Basarabie, la nordul Bucovinei; Polonia – la o jumătate din Belarus şi Ucraina; Germania respectiv la aproape jumătate din Polonia. Şi nu mai dăm de capăt. Şi atunci omenirea a tras nişte concluzii: domnilor, să recunoaştem frontierele aşa cum s-au fixat ele după război. Şi asta a fost la Helsinki în 1975.
Putin trebuie să respecte frontierele, indiferent de câţi ruşi sunt în Crimeea sau ce limbă se vorbeşte. Nu este treaba ruşilor ce s-a întâmplat la Kiev, sunt afaceri interne ale Ucrainei.”
