Syriza nu e o noutate pentru Grecia, în termeni naționali și istorici. Această asociație de grupuri desprinse din Partidul Comunist Grec sau ecologiste, anarhiste și anti-capitaliste poate fi o surpriză ca impact popular pentru Europa de Vest, dar nu pentru Grecia. În fond, Grecia are o tradiție neîntreruptă de radicalism incendiar care n-a încetat să dea mișcări și partide active după război încoace.
Multă lume uită că Grecia democratică și, în teorie pro-occidentală, s-a născut după un război civil atroce purtat, între 1946 și 1949, de stînga sprijinită de comuniștii ruși, sîrbi și bulgari și drepata sprijinită de Marea Britanie și Statele Unite. Ce ar trebui reținut din acest episod sîngeros și aparent lipsit de relevanță pentru prezent e că Grecia nu a fost o societate de tipologie occidentală ci o societate înapoiată cu inegalități captate de propaganda și militantismul stîngii revoluționare. De altfel discuția în jurul datelor de bază ale Greciei continuă să fie dominată de clișeul care vorbește în mod stupid de Grecia ca leagăn al democrației.
Sună frumos, dar Grecia de azi are tot atîta legătură cu leagănul elin al democrației cîtă are Italia cu Republica romană sau Spania cu conchistadorii secolului al XV-lea. Mai precis, nici una, în afară de avantajul turistic al țărilor plasate într-un muzeu. Grecia modernă nu e nici atît de modernă și nici atît de clasică pe cît ne place să credem. Tradițiile statului modern grec sînt mai curînd derivate din configurația istorică și spirituală a Europei de Est. O societate patriarhală, cu o economie multă vreme agrară și un naționalism turbulent, nu e chiar același lucru cu societățile Europei Occidentale. Syriza pare prima conștientă de realitatea opțiunii non-occidentale și recurge provocator la aluzii sau acțiuni menite să amenințe cu decuplarea de Vest. Primul Ministru Tsipras a vizitat din timp Mosova, iar după victorie a decis că primul oaspete al Guvernului trebuie să fie Ambasadorul Rusiei în Grecia. O altă probă de cinism propagandistic a venit imediat după depunerea jurămîntului, cînd Primul Ministru a ținut să se reculeagă în fața unui monument în amintirea luptătorilor anti-naziști. Un semnal gratuit și lipsit de bun simț în direcția Berlin.
Da, există o problemă germană și europeană în relația cu Grecia, dar trimiterile la nazism sînt cu totul străine de fondul discuției. Grecia a fost admisă în Uniunea Europeană în 1981 - vremuri dominate de doctrina echilibrului între Occident și lagărul socialist sovietic. Admiterea Greciei a avut toate îndreptățirile strategice, dar nu s-a sprijinit pe dezvoltare politică sau economică internă.
Grecia a fost admisă și în zona monedei euro, în 2001, odată cu lansarea monedei unice. Această decizie e mult mai greu de explicat. O țară cu economie slabă, corupție puternică, fiscalitate întîmplătoare și productivitate scăzută a fost așezată alături de state cu economii net superioare, fiscalitate disciplinată și corupție redusă. În mod fundamental, admiterea Greciei în euro a fost echivalentul unei impietăți politice și economice.
În 2001, proiectul european și, în genere, orice proiect inițiativă de sorginte europeană, păreau, din naștere, perfecte, inatacabile și sortite succesului etern. Nimeni n-a mai cîntărit riscurile optimismului hipnotic generalizat la acea oră în Europa. Nimeni n-a reușit să vadă asemănarea între acest fel de entuziasm necondiționat și ceea ce vechii greci (nu cei noi) numeau hybris: aroganța care își duce victimele la tragedie. Nesocotința cu care Grecia a fost remorcată în Euro a venit din iluziile post-istorice ale Europei de Vest și, la nivel pragmatic, din convingerea germană după care tot ce e hinterland subdezvoltat poate deveni piață de desfacere. Ambele elemente, combinate cu uzanțele complet lipsite de rigoare ale grecilor, au pregătit catastrofa de după 2009.
Trebuie înțeles că pericolul vizibil azi are rădăcini vechi și a fost alimentat deopotrivă de vest și de est. Dacă putem reține ceva din șocul care amenință, acum, întreg sistemul european e că istoria trebuie să conteze în politică, măcar cît să țină departe iluziile și nechibzuința. Adevărat, Grecia condusă de Syriza a transformat un dezastru într-un instrument de șantaj. Sub declarațiile deseori rezonabile sau inteligente ale noii echipe de la Atena se ascunde, constant, amenințarea cu demolarea colectivă: dacă ne lăsați să cădem, vă luăm cu noi! Argumentele umane ajută Grecia. o societate lovită dur de datorii, șomaj și lipsă de înțelegere din afară. Însă Grecia e, măcar în parte, victima propriei nesăbuințe. Ceea explică multe dar nu ajută la nimic. Recpacitată și reinvestită în forță politică, frustrarea grecilor a devenit pilotul unei Europe anti-sistem. Aproape nu mai există stat membru al Uniunii Europene în care frustrarea să nu fi cristalizat în forțe care contestă partidele clasice și modul tradițional de a face politică. Riscul e ca aceste forțe, de la Frontul Național francez, la separatiștii din Scoția și Italia și de la radicalii spanioli din Podemos la anti-semiții maghiari din Jobik să schimbe brusc și profund fața politică a Europei. Ar fi o lovitură gravă care s-ar adăoga crizei economice, terorismului islamic implantat în marile centre urbane occidentale și asaltului rusesc pe frontiera de Est.
Ar fi momentul ca Germania să înțeleagă că lipsa de precizie politică pe care a manifestat-o programatic în anii de după război a fost o virtute în lumea simplă a Războiului Rece și e un izvor de criză astăzi.