„De ce eu?” Aşa se-ntitulează noua peliculă a lui Tudor Giurgiu care a fost proiectată în cadrul secţiunii Panorama a Festivalului internaţional al filmului din capitala Germaniei. Este un film social-critic dur. în care Giurgiu schiţează un tablou pătrunzător al României postcomuniste, în care domneşte legea mafiei politice. Corupţia, legăturile cu vechile structuri ale puterii comuniste şi ale securităţii devin toxinele care împiedică orice ieşire din joc. Cînd tînărul procuror Emilian Oprea (interpretat de Cristian Panduru) îşi dă seama că superiorii săi încearcă să-l manipuleze şi apoi să-l şantajeze cu scopul de a da unei anchete o întorsătură contrară adevărului, acesta nu mai rezistă presiunilor. Singura ieşire care-i rămîne este sinuciderea. Scenariul acestui film neo-realist are la bază un caz real, şi anume cel al procurorului Cristian Panait care s-a spînzurat în aprilie 2002 la Bucureşti.
Un personaj oarecum înrudit cu procurorul lui Tudor Giurgiu este tînărul preot iezuit din filmul chilean al lui Pablo Larraín, „Clubul”. Iezuitul vine să inspecteze pe mai mulţi preoţi maziliţi de către superiori într-un sat. Cu toţii au fost caterisiţi fiindcă au încălcat nu numai regulile bisericeşti, ci au comis şi infracţiuni. Unii dintre ei se află izolaţi la ţară pentru că au abuzat sexual pe nişte tineri, alţii pentru practici homosexuale, iar unul dintre ei pentru că în timpul dictaturii lui Pinochet şi-a notat într-un caiet spovedaniile unor militari care au comis atrocităţi şi au participat la acţiuni represive. Regizorul reliefează cinismul unora dintre aceşti preoţi surghiuniţi prin activitatea lor cotidiană care constă în antrenarea unui ogar pentru curse de cîini.
Cinematografia din Chile mai este prezentă în programul principal al Berlinalei cu un al doilea film, nu artistic, ci documentar: „Nasturele din sidef” , în regia lui Patricio Guzmán. În imagini tulburătoare, filmul povesteşte despre crimele din perioada dictaturii militare, forînd mai departe în istoria acestei ţări sud-americane, prin rememorarea genocidului în urma căruia a fost distrusă populaţie indigenă din sudul Patagoniei. Acest film documentar se înscrie perfect în tematica largă a Berlinalei actuale. Tema popoare indigene şi tema figuri de femei puternice.
Cele două linii tematice se pot desprinde deja din filmul de deschidere: „Nimănui nu-i place noaptea” de Isabel Coixets - cu Juliette Binoche în rolul principal de femeie puternică. Din păcate, filmul ratează ambele teme şi se pierde în bîlbîieli împrumutate din alfabetul fardat al discriminării pozitive. Nici marele regizor german Werner Herzog nu reuşeşte cu noul său film „Regina deşertului”, cu Nicole Kidman în rolul principal, să prezinte imaginea convingătoare a unei femei energice care a acţionat direct pentru împărţirea Imperiului Otoman, după primul război mondial. Exotismul oriental altoit pe mesajul politic anticolonialist al regizorului fac din creaţia sa nimic mai mult decît o versiunea soft a celebrului film „Lawrence al Arabiei” al lui David Lean din 1962.
Ca o femeie „puternică” este zugrăvită şi Léa Seydoux (ca Celestine) în rolul principal al coproducţiei franco-belgiene, „Jurnalul unei cameriste” de Benoit Jacquot.
Dar nici filmul lui Jacquot nu rezistă la o analiză a mesajului, acesta fiind virusat de un determinism social de împrumut, pentru a nu spune rudimentar. De aceeaşi boală suferă şi filmul din Guatemala, „Vulcanul Ixcanul” în regia lui Jayro Bustamante. Aici figura centrală este o tînără indigenă (María Mercedes Coroy) dintr-o familie de culegători de cafea, analfabetă şi victimă a împrejurărilor sociale vitrege. Un personaj feminin schematic, mai mult sau mai puţin convingător, este şi protagonista din pelicula britanică „45 de ani” de Andrew Haigh, cu Charlotte Rampling în rolul unei femei care trece la vîrsta senectuţii printr-o criză de gelozie.
Figura principală, Victoria (jucată excelent de Laia Costa), din filmul german omonim al lui Sebastian Schippe, se transformă pe parcurs într-o eroină cu o aureolă falsă. Asta din cauza empatiei multiculturaliste a regizorului care povesteşte întîmplările de-a lungul unei nopţi berlineze care culminează în atacul asupra unei bănci. Singura care scapă în urma confruntării cu poliţia, însuşindu-şi pînă şi banii jefuiţi, este Victoria.
Cel de-al doilea film german din competiţie, intitulat „Cînd visam”, în regia lui Andreas Dresen, este o parabolă despre tinereţea ratată a unor est-germani - imediat după unificare.
