Într-un fel iritant, dar logic, istoria Europei e, din nou, la ora germană. Iritant pentru oricine a trăit cu iluzia după care istoria, se duce, dispare sau moare spre a rămîne, inutilizabilă, în cărțile de istorie. Logic sau mai degrabă normal, pentru oricine a înțeles că istoria nu se repetă, dar revine în forme diverse și pe contururi greu de modificat.
Germania e iar, la exact 60 de ani de la distrugerea statului nazist, răspunzătoare pentru Europa. Evident, în cu totul alt fel decît în anii ’30. Germania e cea mai mare forță economică și, mai mult decît atît, reperul principal de sănătate etică și democratică a Europei. Însă ceva s-a schimbat. În ultimii zece ani, Germania a devenit un aspirator de probleme. Forța exactă și productivă a Germaniei a lucrat decenii în șir fără răspunderi externe majore. Neimplicarea sau, cu o formulă curioasă, izolaționismul activ al Germaniei părea o condiție dată. Lucrurile s-au schimbat dramatic.
Dezvoltarea proiectului european și în special a monedei euro au așezat Germania în postura dublă de ordonator, dar și de răspunzător pentru coerența și prosperitatea Uniunii Europene. Democratizarea flancului de Est al Europei, prăbușirea URSS și, apoi, reapariția militarismului rus au silit Germania să dezvolte rapid o politică externă în numele și în apărarea Europei. Crizele îngemănate ale Greciei și Estului au devenit o realitate radical diferită de realitatea ordonată, care a permis atîta timp Germaniei să delege răspunderile sau să le limiteze la proiecte teoretice. Problema pe care o aduce noua postură istorică a Germaniei e diferența de mentalitate și experiență față de fostul director de strategie al Europei, Statele Unite.
Lucrile se văd bine și întrucîtva alarmant, atunci cînd e vorba de Ucraina. Germania a cerut destul de apăsat dreptul de a prelua problema și, mai ales, de a exclude orice soi de angajament militar. Vizita cancelarului Merkel la Washington pare să fi avut, în principal, menirea de descuraja sau bloca livrările de arme către Ucraina sugerate de Statele Unite. Diferendul pe această temă e, însă, parte a unei întrebări mult mai grave: cine va conduce noua politică de securitate europeană? Mulți observatori versați au sesizat, deja, o sciziune germano-americană. Se vorbește chiar, pe un ton alarmat, de o dezangajare americană în Estul Europei.
E greu de crezut că Statele Unite își pot face bagajele pentru a lăsa un gol strategic în Europa. Însă e la fel de clar că politica externă americană nu mai e și nu mai poate fi confiscată de Europa de Est și de întîlnirea cu Rusia. Lumea Pacificului și a Orientul Mijlociu impun, pur și simplu, o prezență americană masivă. Rămîne Estul suspendat de garanțiile, nu chiar promițătoare, ale Germaniei? În mare măsură, da. Cu observația că acest capitol se va epuiza, probabil, rapid și Statele Unite vor trebui să preia din nou tema securității europene. Instabiltatea internă a democrațiilor vest-europene e în creștere.