Pentru că se aşteaptă la oaspeţi mulţi şi tipicari, Poliţia Capitalei a decis să-şi modernizeze arestul. Va zugrăvi şi va schimba mobilierul. Elena Udrea a avut încă odată dreptate. Voia să reformeze arestul, să vopsească tocăria şi caloriferele, să spele ferestrele şi să zugrăvească. Dacă stătea mai mult, dădea cu mopul şi croşeta eşarfe portocalii. Lucrul bine făcut începe de pe priciul închisorii. Poliţiştii vor să fie gazde bune, să revină omul de drag în casa lor.
Prin arestul lor trec zilele acestea mulţi incoruptibili. Marile familii nu se simt prea bine. Cumnatul lui Victor Ponta s-a împrietenit cu procurorii. Din familie i se trage. Toată ziua stă cu ei. Au program împreună, scriu o carte de interviuri despre reţeta de succes a unei familii politice. Mama lui Victor Ponta, prezentă şi ea, e numai vorbe. Se pregăteşte să primească pensia la vorbitor.
Premierul e supărat pe prietenii lui, procurorii, pentru că-i hărţuiesc familia. Ba s-a răstit şi la televiziunile până mai ieri prietene, acuzându-le că-i hărţuiesc mama. Şi socrul mic Ilie Sârbu se simte şi mai mic decât de obicei pentru că l-au ajuns din urmă nişte afaceri neterminate de-acasă. Fiica stă în carantină la Bruxelles. Se protejează. Victor Ponta ştie din experienţa lui Adrian Năstase că rudele sunt cele mai expuse contaminării pentru că nu au imunitate şi trebuie să le vaccinezi periodic. Nu i-a putut face pe toţi politicieni, într-o familie trebuie să fie şi unul care să numele milioanele, să nu adoarmă.
Premierul însuşi trebuie să ia multe hapuri să ţină virusul în frâu, dar nu ştie când i se va urca la cap, odată cu delirul puterii. Fişa lui de sănătate a devenit secret de stat. Îi e teamă că primii care şi-ar pune masca pe figură ar fi tovarăşii săi de drum. L-ar executa la prima febră. Însă el le spune că e febra creaţiei, nu a corupţiei. „Dacă prezenţa mea aduce vreun prejudiciu, fac un pas înapoi”, se lăuda el cu verticalitatea când l-au reţinut pe cumnatul său. Apoi chiar a făcut un pas înapoi, spunând că nu-şi dă demisia decât dacă pierde majoritatea parlamentară. Un fel de a spune că nu dă socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale.
Votul din Parlament pentru noul judecător de la Curtea Constituţională în locul penalului Toni Greblă a dovedit că actuala majoritate e nemuritoare şi rece. Parlamentul nu mai are de multă vreme sensibilităţi penale, iar puşcăria va ajunge în scurtă vreme să fie consemnată în CV la studii şi abilităţi, la fel de des ca Universitatea Naţională de Apărare sau şcoala superioară de studii politice. Un fel de a studia sistemul de justiţie din interior.
Multă vreme sperietoare şi aducătoare de ghinion, justiţia a început să se poarte pe toate posturile, cu defilări de zeghe şi cătuşe ediţia iarnă-primăvară. Şefii parchetelor sunt la fel de celebri ca marii designeri vestimentari. Nu e televiziune care se respectă să nu stea nonstop cu camerele ţintind intrarea în puşcării sau, cel puţin, poarta Procuraturii. Se face contabilitatea cine intră şi cine iese, dacă sunt cu cătuşele în faţă sau în spate, închise sau deschise, mascate de haina pusă pe braţe sau la vedere.
Sirenele cu girofar hipnotizează publicul, metalul închisorilor magnetizează mare parte din opinia publică, dispusă să uite de pâine în circul justiţiei. Nu degeaba vrea să pună poliţia mileuri şi bibelouri. Puşcăriile au ajuns o extensie a sufrageriilor telespectatorilor. Fără telenovela justiţiară, spectatorii intră în sevraj. Li se pare că sunt eroi ai revoluţiei, stând în faţa ecranului şi făcând rating justiţiei. Ei cred că datorită lâncezelii lor la televizorul din sufragerie o întreagă ramură a subculturii politice şi a celei de televiziune îşi face stagiul la puşcărie. Starletele au transformat sala de tribunal în reality-show iar confuzia între prostituţia sexuală şi cea politică li se pare tuturor normală. De altfel, în condicuţa recent-arestatelor asistente de televiziune acuzate de prostituţie se află numele multor personaje politice care au făcut cărare la Procuratură din motive de corupţie ca dovadă că între cele două tipuri de pornografie există o relaţie de coabitare.
Opinia publică a aflat mai multe despre condiţiile de trai, indemnizaţiile, meniul şi programul puşcăriaşilor de lux decât despre viaţa în spitale sau mizeria din educaţie. O mare parte din clasa politică se pregăteşte să facă un stagiu obligatoriu pe-acolo. Ba chiar îşi conduc afacerile de acolo. Are omul dreptul la un telefon pe zi, dintr-acela cu cartelă preplătită. Unii care au regim deschis de detenţie îşi continuă viaţa ca şi până acum, doar că-şi ţin o periuţă de dinţi la închisoare.
Eroii de azi ai României şic adaugă noi sensuri culturii concentraţionare. Politicieni care dădeau până acum ora exactă în moda românească investind din greu în băncile elveţiene vor acum să investească în băncuţele din puşcării. Clar-viziune politică sau experienţă la prima mână? Dar şi deţinuţii, dacă stai să-i citeşti pe reţelele de socializare sau pe propriul blog, în comentariile publicate cu sfinţenie săptămânală sau în spovedaniile intens mediatizate, vor o schimbare. Vor să fie ca afară.
Chiar şi-aşa, condiţiile de cazare fac mai atractivă închisoarea Jilava decât cartierul Berceni. Unii oameni obişnuiţi îşi doresc să ia o garsonieră la Jilava, să aibă televiziune în celulă, trei mese pe zi, gimnastică la sală, internet şi inspiraţia care i-a dat aripi lui Adrian Năstase să scrie trei cărţi în puşcărie. Libertatea de expresie e atât de mare că şi Gigi Becali şi-a pus gramatica la lucru să-şi uimească cititorii cu noi produse ale minţii sale. A trimis o scrisoare către conducerea închisorii să-i asigure condiţii de creaţie. Ar trebui dat în judecată pentru greşelile de gramatică, însă e imun.
Închisoarea a devenit o probă de bărbăţie politică. Suficient să treacă un anotimp-două prin infern că-şi lasă barbă, mustesc de înţelepciune, devin preşedinţi de onoare ai partidului şi profeţii lor. Puţină închisoare nu strică nici la prestigiu, nici la conturi. În dosarul „Trofeul calităţii” de la care i s-a tras lui Adrian Năstase ar mai trebui recuperate sute de mii de euro, dar nimeni nu se grăbeşte s-o facă. În 2011, de pildă, prejudiciile din marile dosare erau peste trei miliarde două de milioane de lei din care nu s-a recuperat decât un miliard. În 2012 din alte peste trei miliarde de lei nu s-a recuperat decât puţin mai mult de jumătate. Uneori, ca în cazul fondurilor europene, banii sunt recuperaţi de la buget iar economiile corupţilor nu au suferit prea mult. Alteori, ca în cazul marilor şi păgubitoarelor investiţii din bani publici, nici nu mai pot fi recuperaţi că au fost îngropaţi în pătura asfaltică a unor autostrăzi fictive. Dar chiar şi dacă ar fi recuperaţi, probabilitatea actelor de corupţie ne spune că banii ar fi redistribuiţi în sistem finanţând alţi corupţi şi alte licitaţii trucate. Sistemul nu moare, nici nu se predă şi e înfometat.
Aşadar, corupţii îmbătrâniţi în rele nu au de ce se teme prea tare. Chiar dacă trebuie să stea o vreme în puşcărie, gândul că-i aşteaptă o pensie bună şi un fotoliu de înţelept al partidului îi face să suporte mai uşor detenţia. Averile lor nu sunt în pericol. Şi nici prestigiul. Detenţia e veriga lipsă din evoluţia de la dinozaurii partidului la lupii tineri.
