Făceam coadă la ghişeul unei bănci ca să-mi plătesc facturile. Erau mulţi oameni şi a trebuit să aştept o jumătate de oră.
Mereu veneau oameni care se interesau dacă exchange-ul are lei. Nici nu avea rost să ajungă la ghişeu. De cum apăreau, cu aceeaşi ritualică întrebare, îi lua în primire un paznic care le spunea răspicat: LEI NU SÎNT!!! Şi oamenii plecau să caute zadarnic lei în alte case de schimb valutar. Evident, în ziua aceea nimeni nu vindea lei. Marii conducători şi oameni de afaceri porniseră operaţiunea „înzdrăvenirea leului”.
Am văzut, cîtă vreme am stat în rîndul lung, mulţi cetăţeni ofensaţi de explicaţia asta. Un bărbat tînăr a spus chiar că răspunsul „LEI NU SÎNT” e un soi de bătaie de joc. Altul, mai vîrstnic, a zis că o asemenea explicaţie ar fi bună pentru copiii de 3-4 ani, nicidecum pentru maturi. O doamnă şi-a afişat decepţia cruntă, întrebîndu-ne pe toţi: „Cum e posibil să nu ai brusc lei, după ce zile în şir nu aveai dolari şi euro? Asta-i o păcăleală, oameni buni!”
S-a iscat o discuţie cu participarea oamenilor care făceau coadă şi a celor care veneau să cumpere lei. Concluzia trasă de mai toţi cetăţenii a fost următoarea: „LEI NU SÎNT” nu e o explicaţie, ci o cacealma ordinară, o chestie ofensatoare pentru nişte oameni lucizi. E ca şi cum l-ai face pe om prost.
Mai corect şi mai normal ar fi fost ca toate aceste bănci şi case de schimb valutar să le spună oamenilor pe şleau că nu vor să vîndă lei, că au interesul lor, că vor să contribuie la înzdrăvenirea leului şi că există partea benefică a conduitei lor. N-au făcut asta, preferînd să le arunce în faţă tuturor cetăţenilor, cu aplomb,sintagma „LEI NU SÎNT”. E un comportament pe care nişte indivizi mai consecvenţi ar fi putut să-l pedepsească. Pur şi simplu prea mare erau frica şi nevoia de lei…
