Talentata scriitoare basarabeană Liliana Corobca - autoarea remarcabilelor romane Un an în paradis și Kinderland apărute la Editura Cartea Românească - și-a consacrat un timp îndelungat în ultimii ani cercetării unui fond important de arhivă, cel al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, principala instituție a României comuniste, responsabilă cu cenzura.
Cercetările, începute în 2007, la scurtă vreme după foarte tîrzia desecretizare a Fondului și punerea sa la dispoziția cercetătorilor la Arhivele Naționale Istorice Centrale, s-au materializat într-o colecție de două volume, însumînd aproape trei sute de documente, cu o introducere utilă la cunoașterea cenzurii exercitate în statele comuniste și cu o postfață, care prezintă rolul instituției însărcinate cu cenzura raportat la subiectele considerate secrete de stat. Volumele au apărut la o editură din Oradea, mai puțin cunoscută, „Ratio et Revelatio”, tiparul, de calitate, fiind realizat la o tipografie de la Debrețin.*
Subiectul controlului de stat - și, desigur, al partidului unic – asupra gîndirii și a „produselor” ei, este neîndoielnic unul fundamental în înțelegerea istoriei și a constrîngerilor istorice ale perioadei de regim comunist în Europa centrală și răsăriteană. Selecția, adnotarea și în final publicarea unei colecții de documente care să fie reprezentative pe acest subiect, cere imperios o pregătire profundă de istoric și sociolog, cu o cultură extinsă și o cunoaștere cît mai potențată a epocii studiate, în cazul de față delimitată de anii 1949-1977. Este, poate, o ironiei a soartei să constați că editorul colecției este pus astfel, adesea, în postura unui „cenzor”. Iar cenzorilor li se reproșau, ca lipsuri în muncă – cum o atestă, de exemplu, un „raport de analiza muncii” din 1961 – „desprinderea din context, judecarea mecanică a operei lecturate, exagerările, în ultimă instanță, scăderea simțului de răspundere…”
Dat fiind miile de documente cu care este confruntat cercetătorul, intervalul de timp ales pare să fie prea lung pentru o întreprindere perfectă de acest gen. Liliana Corobca a plătit cumva prețul, trebuind să-și „cenzureze”, pentru a economisi spațiu tipografic, atît maniera de publicare a documentelor, inclusiv elementara necesitate de a nota cînd un document a fost deja publicat, cît, mai ales, notele de subsol, uneori absolut necesare pentru a pune în evidență importanța fundamentală a unui document.
Este cazul, de exemplu, al unei așa-numite Dispoziții Nr. 113 datată 21 noiembrie 1959, cu două puncte: „a) Să nu apară și să nu se facă nici o referire la persoana sau operele următorilor:” și „b) Să nu apară și să nu se difuzeze – fără avizul D.G.P.T. – nici o referire la persoana sau operele următorilor.”
La punctul „a” erau înșirate numele a 24 de „compozitori și cîntăreți”, începînd cu Mihai Andricu și Mansi Barberis și terminînd cu marele pianist, astăzi uitat în România, Mîndru Katz, care rămăsese în Occident. Urmau patru „regizori și pictori” (Sorana Coroană, scenograful W. Siegfried, regizoarea Malvina Urșianu și Marieta Sadova).
La punctul „b” apăreau alte opt nume de mare rezonanță, începînd cu marea soprană Dora Massini, pictorița Milița Pătrașcu, profesorii medici de mare notorietate Marius Nasta și Ion Djuvara. Așa numita „dispoziție”, de tip stalinist, excludea din viața publică, urmare a unor teribile procese înscenate, cu public, zise de „demascare”, începute în 1958, o întreagă pleiadă de intelectuali strălucitori ai României. Iar intelectualii erau doar categoria mai vizibilă, între cei peste 323 de mii de oameni înregistrați în evidența Securității, în 1959, ca „elemente dușmănoase”. În mod cert, un asemenea document - deja publicat într-o altă antologie a cenzurii, apărută în 2001 - ar fi meritat să fie bine adnotat și pus în evidență în colecția de documente a Lilianei Corobca.
Altfel, documentele referitoare la cenzura sub regim comunist și formele tentaculare pe care le-a luat ea sînt, în majoritatea lor, relevante și, merită evident citite; uneori, fie și numai pentru aspectele lor caragialești, cînd nu de-a dreptul absurde, atunci cînd un cenzor, tov. Velea, prea silitor, cerea, „nejustificat”, modificarea strofei... „Frunză verde de hudaie,/Nu mai am casă cu paie./Ci am casă-ncăpătoare/Cu lumină de la soare”.
Iar un altul, semnala în decembrie 1973, că în ziarul „Harghita” de la Miercurea Ciuc, a fost inserată – scăpînd, vai, cenzurii! – „printre anunțurile de decese (sic!): „Astăzi, la prînz, orele 12,30 vor fi dezvelite, în Piața Muzeului… statuile lui Petöffi Sándor și Nicolae Băcescu. Familia îndoliată”. Materie suficientă pentru un nou roman al Lilianei Corobca…
*Liliana Corobca, Instituția cenzurii comuniste în România 1949-1977 Vol. I și II. Ediție, prefață, postfață și note de Liliana Corobca, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014. (Documenta). 398 pp., 383 pp.
