S-au împlinit 25 de ani de la Proclamația de la Timișoara, cunoscută mai ales grație celebrului punct 8, cel care propunea instituirea unei legi a lustrației. Proclamația a fost redactată de George Șerban iar pe 27 februarie 1990 a fost adoptată de către membrii Societății Timișoara. Pe 11 martie, George Șerban citea Proclamația în fața mulțimii adunate în Piața Operei, loc emblematic, locul unde, în 20 decembrie 1989, Timișoara își câștigase, eroic, statutul de „oraș liber”.
Proclamația arăta, din capul locului, că Revoluția de la Timișoara a fost categoric una anticomunistă și nu doar anticeaușistă, vizând răsturnarea întregii nomenclaturi comuniste. Ca o continuare logică, punctul 8 cerea ca legea electorală să interzică pentru trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de securitate. Se cerea în mod expres ca legea electorală să includă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării.
Impactul Proclamației a fost extrem de puternic dar pentru a-l înțelege trebuie să ținem seama de contextul în care ea a apărut. Televiziunea publică (alte televiziuni oricum nu existau) și presa aservită Frontului Salvării Naționale al lui Ion Iliescu și Petre Roman duceau o abjectă campanie de denigrare a partidelor istorice abia renăscute. Se urmărea compromiterea și reducerea la tăcere a opoziției, mai ales în perspectiva apropiatelor alegeri. Printr-un abuz grosolan, FSN-ul se proclamase partid politic și încerca prin toate mijloacele să acrediteze ideea că Ion Iliescu era singurul candidat legitim la funcția de președinte.
E de la sine înțeles că punctul 8 al Proclamației a lovit în plin. Era pusă sun semnul întrebării însăși candidatura lui Ion Iliescu, fost nomenclaturist de rang înalt. Amenințați s-au simțit, de asemenea, activiștii și securiștii care se pregăteau să se „reprofileze”. Pe 20 martie, lui George Șerban i se permite să citească Proclamația la televiziune, cu condiția ca lectura să nu fie însoțită de nici un comentariu. Au urmat adunări și mitinguri de susținere în mai multe orașe din țară, cele din București culminând cu manifestația din Piața Universității. Deși discuția a mai fost reluată de câteva ori între timp, nu am avut o lege a lustrației, așa cum era prevăzută de punctul 8. Dacă, prin miracol, ea ar fi funcționat atunci, în 1990, alta ar fi fost, cu certitudine, evoluția României în acest ultim sfert de veac.
Dar, din păcate, cum bine știm, istoria nu poate fi rescrisă.
George Șerban a urmat secția de sociologie-psihologie a Universității din Iași. M-a secondat, până la terminarea studiilor, la conducerea revistei Dialog, revistă de cultură a studenților Universității. Am colaborat ireproșabil; era un tânăr delicat și prevenitor, gata să se entuziasmeze pentru o idee sau pentru un proiect. A plecat la Timișoara și, până în 1989, ne-am mai revăzut doar de câteva ori, când revenea prin Iași. Credea în vocația lui de prozator și a publicat două romane promițătoare. A intrat în politică tot din dorința de a se face util și a devenit în 1996 deputat din partea PNȚCD. A început să lucreze la redactarea unei legi a lustrației. A murit, în urma unui infarct, în decembrie 1998. Avea 44 de ani.
