Olga Cebanu s-a născut la 25 octombrie 1986 în orașul Rezina. A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova. De un an și patru luni activează la Ministerul Justiției, șefa Serviciului de presă. Anterior a fost reporter Pro TV. Face master în drept, specializarea Anticorupție.
Luni
E ora 01.00 noaptea. E deja luni și încă nu dorm. Mereu lupt cu somnul și dintotdeauna am invidiat somnoroșii.
M-am trezit la 6.15 – ora la care mă trezesc zilnic de mai bine de un an, cu mici excepții. Tradițional, primul lucru pe care-l fac este să pun ibricul pentru cafea. Urmează ritualurile dimineții: spălat pe față și dinți, un fel de machiaj în cinci minute, păr îndreptat pe jumătate, cafeaua băută din câteva înghițituri, îmbrăcatul și ieșitul în grabă din casă. Uneori, am senzația că dacă aș sări peste o acțiune a dimineții sau, pur și simplu, le-aș schimba cu locul, s-ar declanșa o bombă și s-ar putea să întârzii. De fapt, diminețile mele sunt la fel, în cazul în care nu uit ceva acasă și trebuie să mă întorc din drum.
Ajung la muncă. Recunosc, înainte veneam cu mai mult elan și dragoste pentru MJ. Acum e perioada de adaptare și încă mai predomină haosul care mă derutează. Urmează cea de-a doua cafea, urmăresc ce a mai scris presa.
La 10.00 îmi revăd colegii comunicatori din instituțiile implicate în reforma justiției. Discutăm în detalii planul de acțiuni pentru următoarele luni. Acum suntem siguri că fiecare instituție știe ce trebuie să facă pentru promovarea reformelor din justiție. Mă bucur că reușim să-i adunăm pe majoritatea și să discutăm constructiv fiecare pas.
La pauza de masă o sun pe mama. Luni e zi grea pentru ea. Ca de obicei, de jumatate de an de când a început un tratament serios pentru ficat, în această zi își injectează doza de medicament. Tratamentul îi dă reacții adverse, dar trebuie să-l continue. E un chin pentru ea și mă învinuiesc că nu o pot ajuta.
O bună prietenă mi-a dat un cadou cu ocazia lui 8 martie – o eșarfă roz, care miroase a primăvară.
La amiaza particip la o masă rotundă dedicată victimelor torturii și traficului de ființe umane. Oare câți copii sau femei în lumea asta sunt acum neajutorați, plâng și cer îndurare. Mă dojenesc în gând că nu mulțumesc pentru soarta pe care o am. Conștientizez că fiecărui om îi este dat atât cât poate duce.
După muncă ies în oraș cu o bună prietenă de la minister. Trebuie să mărturisesc, primele trei zile la MJ am stat la ea în birou și credeam că viața e un calvar. Venită dintr-o redacție unde nimeni niciodată nu tace, liniștea de aici mi s-a părut doborâtoare. Să tac trei zile? Acesta a fost un record, recunosc. Dar, nu știu cum s-a întâmplat că ne-am împrietenit, totuși, peste câteva luni, iar acum e un fel de „o bucățică de suflet”. După ce am pus țara la cale, ne-am plâns de probleme și schimbări, am plecat fiecare la casa ei.
Am încercat să vorbesc din nou cu mama. Se simțea rău și voia să stea în liniște. M-am retras și... am plâns. Am redactat niște texte, am scris un comunicat. E marți de două ore, dar nu pot să dorm.
Marți
Aceeași alarmă, același traseu prin casă. Trec două microbuze pline ochi, așa că renunț și plec cu troleibuzul, care e la fel de buchisit.
Ajunsă la muncă, pregătesc cele necesare pentru întrevederea ministrului cu șeful Delegației UE la Chișinău, Pirkka Tapiola. Urmează discuții despre reforma justiției, reforma Procuraturii. Dacă m-ar trezi cineva din somn și mi-ar adresa o întrebare, răspunsul ar fi același: „Reforma justiției!”. Uneori am impresia că respir reforme, mănânc reforme și visez tot reforme.
În pauza de masă am felicitat-o pe Lucia cu ocazia zilei de naștere. Toți jurnaliștii o știu pe Lucica – un om tare pozitiv și plin de viață. O văd rar, dar mi-e dragă.
Urmează rutina zilnică, am coordonat mai multe răspunsuri pentru colegii din presă. Ascult poezia recitată de Angela Gonța. Plâng și mă gândesc la mama. Și ei institutul i-au furat fetele... Dar ea așteaptă în fiecare săptămână, poate vor veni că demult tare nu au fost pe acasă... Sunt conștientă de asta și sunt sigură că mai târziu voi regreta pentru că, mai întotdeauna, am dat prioritate lucrului, nu părinților. Cât despre Angela... Of, pe femeia asta o admir de când am văzut-o prima dată live în redacția Pro. Are personalitate. E frumoasă pe deantregu.
Seara am primit pachet de la mama – dulceață de căpșuni, plăcinte, roșii murate – pe care pot să le mănânc și dimineața cu cafea. Mi-e rușine că la vârsta pe care o am mai primesc pachete de acasă, ca o studentă. Dar, nu am suficiente argumente să o conving pe mama să renunțe la această practică. Dacă ar fi un concurs, mama ar lua trofeul – coletul perfect.
Urmează convorbirea de suflet cu sora și nepoțica. Nu am comunicat cu ele de două zile și deja simt nevoia. Mare noroc de skype, pentru că-mi aduce Bucureștiul în față. Daniela, are trei ani, iar astăzi a ținut să mă informeze că în curând voi avea oaspeți. Va veni să locuiască la mine, va merge cu mine la servici și e sigură că asta va fi tare distractiv. Mai mult, își trimite părinții la magazin să-i cumpere surioară. Așa că, dacă știți unde se vând surioare și frățiori, spuneți-mi!
Discuția s-a încheiat pe aceeași notă. „Gândește-te și vină la București acum, cât mai poți”. Din păcate, nu am suficient curaj să iau totul de la capăt. Mi-a fost suficient de greu când am venit la Chișinău, în urmă cu zece ani. Spre marea mea rușine, știam doar de Calea Basarabiei. Nu aveam idee unde este și cum arată măcar bulevardul Ștefan cel Mare. De aia, acum nu mă avânt spre necunoscuturi... Nu am însușit această lecție, încă.
Miercuri
Înainte de a pleca la muncă, am verificat cutia poștală. Am găsit factura pentru agentul termic și, deodată, am simțit cum soarele dimineții cade peste mine.
Până am ajuns la stație am făcut în gând tot felul de calcule și economii. Am trecut în revistă lucrurile necesare, iar după zece minute de calcule am înțeles că jumătate dintre ele nu sunt atât de necesare și le-am pus pe stand by, până salariul îmi va permite. Nu știu când se va întâmpla asta, dar cu siguranță nu va fi curând. Am înțeles că trebuie să învăț să trăiesc cu aer, să merg pe jos la servici, să scot din debara hainele vechi întrucât salariul îmi ajunge fix pentru chirie și servicii comunale. Nimic mai mult.
Ajunsă la muncă, răsfoiesc Internetul să văd ce a mai scris presa despre justiției. Mă uit ce proiecte va prezenta ministrul la ședința Guvernului, apoi remit răspunsurile la niște întrebări pentru presă. Pentru prima dată de când activez la Ministerul Justiției, astăzi am fost chemată „la cabinet”. Nu a fost tocmai plăcut, dar am înțeles că trebuie să mă obișnuiesc și cu asta. Prima dată e mai greu...
În pauza de masă fug să achit câteva facturi. Portmoneul se golește, iar odată cu el, dispar și dorințele.
E ora 15.00, ascult atent ședința Executivului. Viceministrul Nicolae Eșanu este reconfirmat în funcție. Scriu repede un mic comunicat. Între timp, asist la discuțiile grupului de lucru pe marginea proiectului de Lege privind Procuratura. Spiritele sunt încinse.
Plec acasă. Mă prinde ploaia pe drum. Deși ajung udă, nu mă supăr. Îmi place ploaia, mai ales primăvara și toamna devreme. Vorbesc cu mama. Urmăresc știrile, apoi emisiunea Politika. Discuții plictisitoare și interminabile despre același milion de la BEM pe care toți îl caută.
Nu mă prinde somnul. De vină e ploaia – e gălăgioasă, iar eu am prea multe gânduri în cap. Niciodată nu pot să dorm când afară plouă.
Joi
M-am trezit cu mult înaintea ceasului și am avut suficient timp să fac retrospectiva ultimelor evenimente. Mă ridic din pat cu gândul că trebuie să fac o schimbare, cel mai probabil de job. Urmează aceeași schemă a acțiunilor matinale. Mă uit pe geam și nu vreau să ies din casă. Trebuie. Mă înarmez cu umbrelă, cizme de ploaie și răbdare.
Aștep microbuzul 20 de minute, timp suficient ca să îngheț. Pregătesc cele necesare pentru întrevederea ministrului cu ambasadorul României, Excelența Sa, Marius Lazurca. Discuții oficiale, fotografii, comunicat, răspunsuri pentru colegii din presă, câțiva nervi distribuiți la nimereală în birou și... pauza de masă.
Dau fuga la Teatrul Mihai Eminescu și iau bilete pentru spectacolul „Copiii foametei. Mărturii”. Am chef de plâns. Altfel de plâns. Nu merg la teatru des, dar uneori simt nevoia de refugiu. Haosul din ultima perioadă este un motiv serios să fac asta.
Ziua de muncă e mai lungă decât de obicei. La ora 17 abia începe o ședință a Comisiei responsabile de 7 aprilie.
Fug spre teatru să nu întârzii. Începe spectacolul. E despre război, foamete, deportări. Stau neclintită timp de o oră și jumătate. În timp ce actorii își joacă rolurile, fac paralela cu viața bunicilor mei. Ei nu au fost deportați, în schimb – au mâncat ciocălăie, coajă de pe copaci, macuh... Noi am copilărit cu istoriile despre foamete. Mi-au venit în gând vorbele bunicii: „Eh, vă alintați că sunt de toate. Nu știți ce înseamnă război și foamete...”. Piesa de teatru m-a făcut să lăcrimez și să meditez la ce a fost atunci și ce este acum. Istoria se repetă. Actorii sunt practic aceiași, doar decorul e altul. Deși acum avem de toate, avem sufletele goale și nu ne mai pasă de cei din jur.
Ajunsă acasă, prind câteva crâmpeie din emisiunea Puterea a Patra cu Vlad Filat, apoi urmăresc noua emisiune Interpol cu Iurie Leancă. Încă sunt dependentă de emisiunile politice și știri.
Urmează ora confesiunilor cu mama, tata și sora. Poezia recitată de Angela Gonța stă pe repeat. Trebuie să scriu pentru Bloguvern, dar nu am inspirație și nici nu mă pot mobiliza. Renunț. Deja e vineri și aștept somnul. Îl detest, niciodată nu vine la timp, iar eu sunt o punctuală incurabilă și sufăr.
Vineri
Ziua începe obișnuit, fără incidente și pisici negre, chiar dacă e vineri – 13. Nu sunt deloc superstițioasă, iar dacă trebuie, mă întorc și de zece ori înapoi.
De dimineață, lucrez asupra unor documente. Apoi îl însoțesc pe dl ministru Grosu la Adunarea Judecătorilor. Sunt atentă la rapoartele prezentate privind realizările și problemele din justiție. Judecătorii nu se arată prea interesați, se citește pe chipurile lor că se plictisesc de moarte. Eh, dacă aș fi acum reporter, câte detalii ”interesante” aș găsi de la acest eveniment.
Scriu comunicatul, selectez pozele, plasez informația pe pagina oficială a Ministerului Justiției, dar și pe rețelele de socializare.
Colegii de la RISE se adună în seara asta, dar nu pot să merg. I-am promis mamei că vin acasă. Reușesc să prind ultimul autocar spre Rezina. Ajung la bastină târziu și obosită. Mănânc borș roșu cu varză – preferatul meu. Stau la sfat cu mama o bucată de noapte, după care mă retrag în patul meu și mă gândesc tot la ea. Este din ce în ce mai mică – a rămas o mână de om...
Sâmbătă dimineața mă trezesc târziu. Acasă e locul unde pot dormi și până la 10.00. Acest week-end il petrec cu mama. Prea puțină atenție le acord părinților și recunosc, nu sunt nici pe departe, cel mai bun copil... Sper să mă ierte într-o zi!
