În urmă cu o jumătate de veac se anunța încetarea din viață a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, unul din cei mai longevivi lideri din lagărul comunist. În România, comuniștii ajunseseră la putere în 1945, în urma unor alegeri măsluite. Având dublul avantaj al originii muncitorești și al participării la mai multe mișcări de protest împotriva ordinii sociale din România interbelică, Gheorghiu-Dej s-a dovedit mai șiret și mai fără scrupule decât toți posibilii săi rivali la conducerea partidului: i-a eliminat pe rând, adesea prin mijloace violente, pe Ștefan Foriș, Ana Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Iosif Chișinevschi etc. Reușise să câștige încrederea lui Stalin, care l-a preferat Anei Pauker, deși aceasta din urmă stătuse ani buni la Moscova.
De numele lui Gheorghiu-Dej se leagă cei mai negri ani ai regimului comunist. Mă gândesc, desigur, la anii ’50, când elita intelectuală a fost decimată în pușcării, când mii de oameni au murit în Gulagul românesc, la Pitești, unde s-a pus în aplicare un sinistru experiment, la Canalul Dunărea – Marea Neagră precum și în multe alte pușcării și colonii de muncă. În aceeași perioadă se produce colectivizarea forțată, care a trimis și ea în închisori și lagăre alte mii de țărani ce refuzau să între în gospodăriile colective. Moartea lui Stalin și faimosul Raport „secret” al lui Hrușciov n-au avut nici o consecință în România. Dimpotrivă, după Revoluția din 1956 din Ungaria Gheorghiu-Dej declanșează alt val de represiune, ca și cum regimul ținea cu tot dinadinsul să facă încă o demonstrație de forță.
Ultimii ani ai epocii Gheorghe Gheorghiu-Dej aduc însă elemente noi și oarecum neprevăzute. România obținuse deja retragerea trupelor sovietice, fapt ce era, într-un fel, o dovadă a încrederii de care se bucura conducerea de la București. Dar, în 1963 – 1964 România dă și alte semne ale independenței față de Moscova iar anul 1964 aduce cu sine eliberarea tuturor deținuților politici. Are loc, așadar, un fel de destalinizare târzie, o anume relaxare ce începe să producă efecte benefice și pe plan cultural. Acest final de epocă schimbă întrucâtva perspectiva asupra regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej, Entuziasmați de aceste semne ce anunțau, fie și timid, o anumită liberalizare și o viață ceva mai bună, oamenii au avut tendința să uite ororile și suferințele din anii ’50.
Privind însă lucrurile la rece, e limpede că Gheorghiu-Dej n-a fost decât un dictator brutal, foarte sensibil de altfel la lingușeli și laude, după exemplul liderului suprem de la Kremlin. I-a lipsit însă delirul paranoic în care se va ilustra succesorul său, Nicolae Ceaușescu. La moartea lui Gheorghiu-Dej România nu e nici măcar la jumătatea calvarului: va urma încă un sfert de secol de dictatură, o dictatură care va eșua, finalmente, în absurd și în grotesc.
