„În Ucraina este o mare harababură și înțeleg că e la fel în continuare. Pe vremea aceea – în 1991 – vroiam să plec oriunde, numai să scap de acolo. Înainte guvernul acordase un mare sprijin artelor. Apoi, totul s-a transformat în debandată” – mărturisea într-un interviu la începutul anilor 2000, Valentina Lisitsa, o pianistă ucraineană, transformată în ultimul an într-unul din „trolli”, postacii de nădejde, ai propagandei anti-ucrainene a Kremlinului.
O propagandistă cu ieșiri rasiste, uneori cu iz antisemit, aruncînd în dreapta și în stînga acuzații de nazism, atunci cînd în cale îi apare guvernul de la Kiev, specializată în mesaje pe Twitter, radicale, însoțite de ilustrații și caricaturi, și care, timp de mai bine de un an, s-a ascuns în spatele unei aparent nevinovat pseudonim, „NedoUkrainka”.
Identificată și deconspirată recent, pianista stabilită în Statele Unite, și-a văzut brusc anulate săptămîna aceasta concertele programate cu Orchestra Simfonică din Toronto, în urma protestelor, se pare, marii comunități ucrainene din Canada. Urmarea imediată a fost lansarea unei ample campanii pe Internet împotriva orchestrei sinfonice și a conducerii ei, acuzate ambele de nerespectarea dreptului la libertatea cuvîntului și de cenzură artistică pe motive politice. Lisitsa a fost sprijinită de unul din ziariștii de la cotidianul Toronto Globe and Mail, care compara așa numita ei persecutare, cu un gest datînd din 1951, cînd șase instrumentiști ai orchestrei nu au primit viza americană pentru un turneu în Statele Unite, fiind acuzați de simpatii comuniste, la sfîrșitul stagiunii nefiindu-le reînoite contractele...
În paralel cu declanșarea acestei campanii, într-un mesaj formulat cu un limbaj plîngăcios și fariseic, postat și el pe Facebook, și difuzat în lumea largă printr-un blog dedicat muzicii de Norman Lebrecht, un cunoscut critic britanic, mare amator de „picanterii”, Valentina Lisitsa se „disculpa” de orice vină, spunînd că postările anti-ucrainene le-ar fi făcut în calitatea sa de „ființă umană obișnuită” – separată de muziciană - și care ar privi „fără speranță țara copilăriei în curs de a cădea în abis. Copii mor sub bombe, bătrîne mor înfometate, oameni sînt arși de vii…”
Valentina Lisitsa: amintiri despre Ucraina...
Valentina Lisitsa nu explică nici un moment de ce s-a ascuns în spatele unui pseudonim, date fiind pretinsele ei convingeri intime democratice, spre deosebire de cele ale Orchestre din Toronto, care ar încerca să o „asasineze ca muziciană”. În schimb pretinde că ar fi devenit „expertă în decriptajul informațiilor false publicate de mediile occidentale pentru a face să se creadă că una din părțile angajate în războiul civil este bună și albă ca zăpada, în timp ce cealaltă este constituită din sub-oameni care nu merită nici o milă, pagube colaterale”.
O temă recurentă, de altfel, în postările Valentinei Lisitsa care scria, de exemplu, pe Twitter că „În noua Ucraină europeană, lagărele vor da ființelor subumane condamnate la camerele de gazare - subînțelegîndu-se rușilor - ocazia de a-și imprima urma piciorului carbonizat”. Pianista a fost acuzată de ucrainenii din Canada, încă din decembrie trecut, de promovarea „unui discurs de ură anti-ucrainean”. Dar, pînă acum, nimeni nu a stat să analizeze serios întreaga serie de teme atinse în postările incriminate, pe urmele propagandei din vremea războiului rece.
Una din ele, de o pseudo-naivitate revoltătoare, scotea în evidență reclama unui interviu cu pianistul Dmitri Bașkirov, în ziarul guvernamental rus „Izvestia”, cu întrebarea de ce în cotidiane americane ca Boston Post sau New York Times, un asemenea interviu nu apare pe pagina întîi a ziarului.
Dincolo de toată agitația stîrnită de Valentina Lisitsa și ura ei pentru Ucraina - din care provine și unde și-a încheiat studiile la Conservatorul din Kiev, înainte de a se stabili în Statele Unite, la Miami Beach, după cîștigarea unui premiu pentru Duo-ul format cu soțul ei -, întrebarea care s-a profilat este dacă libertatea de expresie, inclusiv pentru ură, implică în absolut și libertatea artistică pe scenă, dacă boicotarea unui artist este sau nu condamnabilă. Criticul britanic Norman Lebrecht afirmă, printre puțini, că boicotul nu ar avea nici un sens și nici un efect și că Valentina Lisitsa este persecutată pe nedrept, prezența ei pe scenă nepunînd „în primejdie” pe nimeni.
Alții sînt de părere opusă, amintind gesturi recente pe diverse scene ale lumii de interdicție a apariției unor artiști, la Bayreuth împotriva unui solist rus acuzat de simpatii neo-naziste, în Australia împotriva unei soprane georgiene cu atitudini anti-homosexuale, în Germania, la un festival de muzică poloneză, împotriva dirijorului - și el susținător al politicii președintelui Putin -, Valeri Gergiev, în Franța împotriva lui Dieudonné ș.a.m.d.
Iar, în final, nimeni nu se întreabă de ce, brusc, pianista Valentina Lisitsa a devenit vedeta presei ruse de propagandă internațională, care o lăuda zilele trecute pentru cele peste 13 mii de mesaje Twitter în mai puțin de un an, ce ar fi urmărite de peste nouă mii de prieteni.
13 mii de mesaje ar însemna circa 40 de postări pe zi, cu fotografii și ilustrații, și ajungi să te întrebi, dacă ele au fost într-adevăr postate de pianistă, cînd îi rămînea timp și pentru… muzică.
