De ce scriu politicienii cărți
La început, politicienii români au lansat moda doctoratelor și s-au înscris pe bandă rulantă la universități mai mult sau mai puțin serioase pentru a obține râvnitul titlu academic. Mulți și-au dorit apoi să ajungă profesori universitari și au început să predea.
Era o modalitate de a se valida în ochii opiniei publice, de a substitui absența unei culturi politice solide, cu surogate academice.
Fostul judecător de la Curtea Constituțională, Toni Greblă reținut într-un dosar de corupție era lector la Universitatea din Târgu Jiu. Elena Udrea a predat și ea la Universitatea privată Dimitrie Cantemir, după ce și-a început un doctorat în strategie, la care a reununțat ulerior, în perioada scandalurilor de plagiat.
Premierul Victor Ponta a ajuns conferențiar la Facultatea de Drept a Universității București, aproape imediat după ce și-a susținut doctoratul, în perioada în care urca în cariera politică. În 2012 după ce a ajuns premier, presa a dovedit că își plagiase lucrarea de doctorat, care fusese deja publicată în volum.
Și fostul ministru al Educației, socialistul Ioan Mang și-a plagiat doctoratul, iar potrivit informațiilor din presă, fostul ministru PSD de Externe, Titus Corlățean s-a autoplagiat pentru a-și multiplica lucrările necesare primirii unui post de conferențiar la Universitatea Dimitrie Cantemir.
Parlamentul României are și scriitori profesioniști, cum este sentoarea Gabriela Firea, membră a Uniunii Scriitorilor, poetă premiată, cei drept mai degrabă datorită relațiilor ei politice, decât talentului.
Sau Varujan Vosganian, acuzat de fapte de corupție, dar pe care mirul cu care s-a uns și Senatul l-au scăpat de începerea urmării penale.
Cu sprijinul cunoscutului critic Nicolae Manolescu, șeful Uniunii Scriitorilor din România, Vosganian a ajuns pe lista de propuneri pentru premiul Nobel.
Politicienii români scriu din motive diferite: unii pentru a dovedi că sunt parte a inteligenției, altii, ca fostul președinte Ion Iliescu, fiindcă au ceva de apărat și anume faptul că a fost „emanat” al Revoluției din decembrie 1989, nu produsul conspirațiilor moscovite sau ca Emil Constantinescu, al doilea președinte post-comunist care s-a declarat „învins de fosta securitate”, dar care vrea să-și prezerve prin Memorii locul în istoria întortocheată a tranziției românești.
Acutalul președinte, Klaus Iohannis, este autorul volumului „Pas cu pas”, devenit best seller după ce a câștigat alegerile din noiembrie, deși cartea e scrisă școlărește, ca o compunere mai lungă.
Foarte atent cu propria imagine, Iohannis a anunțat că va lansa un nou volum, intitulat „Primul pas”, cu gândul că va avea același succes. Actualul președinte nu pare să aibă ceva de spus sau de apărat, prin aceste volume, care fac parte mai degrabă parte dintr-o strategie de relații publice.
Prin contrast, Adrian Năstase, profesor la Universitatea București, înainte de a face închisoare pentru fapte de corupție, a început să fie prolific după ce i s-a deschis dosarul penal. F
iindcă avocații l-au învățat că pedeapsa îi poate fi redusă, dacă scrie și publică mai multe volume. Ceea ce fostul premier a făcut cu succes.
Această stratagemă a fost apoi folosită de Gigi Becali, fost deputat liberal care a publicat înainte să fie eliberat condiționat două volume: „Muntele Athos, patria ortodoxiei” și „Becali și Steaua”, ambele utile în decizia de a fi lăsat să plece acasă.
Gheorghe Copos fost ministru pentru mediul de afaceri (2004-2006), patron de hoteluri și lanțuri de cofetării a fost la rândul lui eliberat pentru bună purtare la începutul săptămânii și fiindcă a publicat cinci lucrări „științifice”. Una dintre ele ar putea fi un plagiat. Textul cu titlul „Alianțe matrimoniale în politicile principilor români din Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVI”, apărut la editura Niculescu, este revendicat de un absolvent de istorie, care susține că poartă același titlu cu lucrarea sa de master. Copos a cumpărat deja întregul tiraj, iar cele câteva exemplare care i-au scăpat se afla doar la marile biblioteci centrale.
Conducătorii penitenciarului spun că ei nu pot da avize științifice pentru ceea ce fac deținuții, dar în același timp cărțile lor intră în dosarul care poate duce la scurtarea detenției.
Dincolo de utilitatea de a fi autor, pentru politicienii români aflați la pușcărie sau de nevoia cărților pentru a avansa în cariera universitară, există printre demnitarii români nevoia de a umple lipsa lor de substanță cu volume care să le certifice calități mai mult sau mai puțin vizibile.
