Veți fi probabil de acord că lumea modernă impune standarde de performanță în toate domeniile. Competiția, randamentul sunt cuvintele de ordine, nu doar pentru producătorii de telefoane mobile. Până și scriitorii, boema în general nu mai poate rămâne în turnul de fildeș. Chiar și predicatorii se văd siliți să depună efort ca să nu se împrăștie oile Domnului. Gândindu-mă la aceste două categorii distincte de lideri de opinie, oarecum nedreptățite de vremurile consumiste pe care le traversăm, mi-am propus să discutăm astăzi despre punctul de tangență în care se întâlnesc acestea, or dimpotrivă, îl ratează, din varii motive.
Pentru o temă mai deocheată, cum vi s-ar putea părea, mi-am găsit și oameni pe potrivă. Așadar, în studioul de la Chișinău al Europei Libere se află scriitorii Maria Pilchin și Emilian Galaicu-Păun.
Europa Liberă: Literatura postmodernă sau post-postmodernă se tipăreşte pe burtă cu sacralitatea şi cu exponenţii sacralităţii, începând de la Ştefan cel Mare şi spre Isus Hristos. Nu e o mare noutate, mie îmi vine în cap din cursurile de literatură pe care le-am făcut eu, Aleksandr Blok „В белом венчике из роз – Впереди – Исус Христос”. Unii vedeau ateism pur în aceasta, alţii dimpotrivă, un fel de religiozitate revoluţionară.
Acum vă întreb nu doar din perspectiva acestei relaţii academice, vă întreb şi pentru că lumea de astăzi poate are nevoie de genul acesta de tratament şi de relaţii, şi atitudini să comercializeze, să popularizeze, să facă mai accesibilă sacralitatea. Ştefan cel Mare este îmbrăcat în blugi, ca să fie mai accesibil, ca să trezească interes, ca să fie în aparenţă coborât de pe soclu, dar în fond lumea să se apropie de Ştefan cel Mare şi de înălţimea la care este.
Şi atunci vă întreb pe dumneavoastră, care produceţi literatură, urmăriţi fenomenul literar, în special din Republica Moldova, dacă într-adevăr procedeul acesta este folosit cu bună ştiinţă şi dacă este eficient, şi dacă s-a depăşit mai ales relaţia falsă, am trecut cu toţii probabil asemenea fază, când copilaşii începând de la grădiniţă şi cu clasele primare mimau un fel de atitudine pioasă faţă de sacralitate, exponenţii sacralităţii în realitate fiindu-le exact în cot. Eu am testat genul acesta de întrebări cu grupuri de tineri şi am văzut că este un subiect care îi preocupă şi aş vrea dumneavoastră, doamnă Pilchin, care sunteţi profesor universitar, să ne spuneţi dacă am intrat pe o uşă reală sau imaginară.
Maria Pilchin: „Cred că dumneavoastră aţi deschis mai multe uşi şi toate oberlihturile posibile şi imposibile. Doar că înainte de a veni la această emisiune îmi ziceam: „Vezi, Marie, să nu mergi pe blasfemii pe acolo”. Şi cred că noi vom fi foarte atenţi cu acest material, practic chirurgical, vom încerca să nu producem hemoragii.
Eu mă gândeam că literatura este sacralitate, indiferent în ce formă ar exista ea. Pentru că literatura este cuvânt. Şi dacă mergem pe o sacralitate creştină, eu cred că logosul este de fapt brandul creştinătăţii ca impunere, ca promovare, pentru că ideea de carte e foarte vecină, apropiată de ideea de scriptură şi există religii care nu sunt atât de axate, nu sunt librocentrice ca practică, ca religiozitate, ca pioşenie.”
Europa Liberă: Şi atunci cuvintele indecente şi blasfemice de unde s-au luat?
Maria Pilchin: „Ştiam că mă veţi întreba. Probabil că e povestea sacrului şi a profanului, care sunt conservate şi conţinute de o literatură. Şi atunci chiar literatura îşi anunţă o maturitate sau cultura pe care o produce îşi anunţă maturitatea şi chiar prolificitatea.
Citeam pe Facebook că ministerul nostru vrea să interzică o reţea de socializare şi chestia aceasta m-a stresat. Pentru că eu nu cred că trebuie să interzicem ceva, cum nu trebuie să interzicem nici aceste cuvinte care apar în literatură, să le numim licenţioase, indecente sau scene licenţioase şi indecente, pentru că până la urmă ele vin din viaţă. Şi mi se pare mie că Biblia le conţine în latenţa ei undeva mai pronunţat, undeva mai ascuns.
De aceea, când merg în faţa studenţilor mei întotdeauna încerc să merg pe complementar, să le spun că există un belles-lettres, literatura frumoasă cu care au fost educate bunicile şi mamele noastre, o literatură machiată, foarte florală, foarte estetizată, foarte cuminte, o literatură care producea pe cap de locuitor foarte multe Emma Bovary şi astăzi nu se mai merge.
Şi eu consider că este foarte bine că literatura estetizată s-a cam retras şi a ieşit această literatură pe care unii pot să o acuze de prea mult naturalism, de prea multă indecenţă, de mizerabilism, cum îi aplică tot felul de termeni. Pe mine însă mă interesează cât este ea de autentică. Desigur că şi în acest tip de literatură există literatură autentică şi literatură de proastă calitate, care de fapt nu este literatură, este ceva care s-a scris. Cred că vremea, posteritatea le va tria şi le va pune pe toate la punct.”
Europa Liberă: Doamnă Pilchin, eu sunt obligat să acutizez întrebarea, în timpul acesta cât se produce experimentul, dacă e cumva sau nu literatură, cineva a scos tiraje de versuri în care şi-a declarat dragostea de patrie, dar lumea nu iubeşte patria: „Care patrie, domnule?”. Deci, literatura, scriitorii se simt cumva responsabili de faptul că au ţinut locul, că au produs maculatură care nu e convingătoare şi patria vuindă, cum spunea Tănase, Dumnezeu să-l ierte, rămâne de izbelişte?
Maria Pilchin: „Literatura patriotardă e o poveste aparte şi ea mai degrabă cred că ţine de analizeze sociopolitice.”
Europa Liberă: Dar tot e un fel de sacralitate pusă pe o poliţă din genul acesta.
Maria Pilchin: „Foarte adevărat. Dar, de exemplu, în Basarabia analiştii politici, am să fiu foarte dură, sunt ignoranţi în această direcţie şi nu îi preocupă, deși este o zonă foarte prolifică pentru a face analize şi sondaje sociopsihologice. Care şi-au scos tirajele şi au rămas în depozit cred că nu au fost cei mai fericiţi scriitori, deşi au ocupat o nişă, au cheltuit nişte bani, de multe ori publici, dar totodată au anunţat o criză şi o inflaţie, o inflaţie axiologică. Pentru că astăzi a striga despre patrie şi mamă nu este neapărat a educa şi a cultiva nişte valori viitoarei generaţii.
Eu personal sunt copilul care a crescut din părinţii care umblau cu Biblia, sigur, zic figurat, şi cu limba română în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Nu sunt atât de idioată încât să nu înţeleg că a fost o perioadă foarte necesară. Cei din generaţia mea care neagă în totalitate ceea ce s-a întâmplat acolo trădează şi ei multă ignoranţă şi nepregătire istorică. Dar atunci când se produc procesele istorice, politice întotdeauna există exagerarea, întotdeauna există mutarea, defazarea, dacă vreţi, pentru că tot ce este dus în exces, în extremă deranjează şi deja miroase urât. Aceste poezii patriotarde în exces, care au produs inflaţia despre care vă vorbesc, ele vor dispărea cum au dispărut toate poemele dedicate lui Stalin.”
Europa Liberă: Dar durează, doamnă Pilchin, durează dispariţia aceasta.
Maria Pilchin: „Sunteţi într-atât de pesimist?”
Europa Liberă: Sunt pesimist. Pentru că am nepoate care văd cum sunt puse în priză şi ele, sărmanele.
Maria Pilchin: „Aici este şi problema şcolii. Odată, discutând cu o tânără despre literatura română, ea a început să plângă şi mi-a zis: „Dacă aţi fi profesoara mea de română, eu aş fi foarte bună la română”. Şi am zis: „De ce, draga mea?”. Şi a zis: „Să ştiţi că profesoara noastră când se uită în spate şi vede portretul lui Eminescu zice: „Priviţi că el şi ca bărbat a fost frumosʾ.” Şi am râs cu foarte mult gust, pentru că eram deja fată vaccinată şi majoră, dar mi-am dat seama că există un decalaj de receptare, de sacralizare, de mitizare, dacă vreţi, chiar şi a poetului naţional.
Mi se pare că dacă Eminescu ar învia astăzi şi ar vedea ce i se întâmplă lui, cred că ar muri a doua oară. Pentru că Eminescu nici pe departe nu a fost patetic, nu a fost patriotul angajat şi nici nu a scos dividende și nu ştiu dacă a avut salarii şi burse.”
Europa Liberă: Patriotul profesionist.
Maria Pilchin: „Exact.”
Europa Liberă: Domnule Galaicu, v-am invitat la această masă rotundă absolut conştient. Dacă m-ar întreba cineva dacă există un om care ştie să-l îmbrace în blugi pe Ştefan cel Mare fără ca să-l compromită, fără blasfemie, cred că e Galaicu-Păun. Atunci când vine în discuţie subiectul sacru, subiectul biblic, Galaicu-Păun, după mine, dă exemplu de atitudine foarte decentă, foarte competentă şi deloc falsă, deloc pioşenie profesionistă. Sunteţi de acord cu aceasta?
Emilian Galaicu-Păun: „Aş începe prin a spune că eu chiar am citit foarte atent Vechiul şi Noul Testament, revin foarte des, şi toată critica literară a observat că textele mele sunt impregnate de o sacralitate, dar nu una demonstrativă. Eu nu-mi propun nimic să demonstrez în aceste texte, ea se conţine pentru că şi felul meu de a mă raporta la lume este felul unui om care oricum se aşteaptă la nişte miracole, chiar dacă trăieşte în profan şi chiar dacă uneori profanul este cel care dă năvală peste mine.
Pe de altă parte, ascultând ce a spus ceva mai sus Maria şi atunci când s-a vorbit din pasa ta despre sacralitate şi licenţios, nu pot să nu-mi amintesc, iarăşi ca un om care a citit foarte-foarte atent Biblia, de două cărţi din Vechiul Testament, în primul rând de Cântarea cântărilor, care, vă amintesc, este ultimul text canonic admis în structura Bibliei aşa cum o cunoaştem noi, este admis mult mai târziu decât toate celelalte texte. De ce? Pentru că este o carte erotică prin excelenţă, sunt nişte descrieri cu lux de amănunte cum se face şi sus, şi jos, şi deasupra ea şi el ş.a.m.d.”
Maria Pilchin: „Kamasutra.”
Emilian Galaicu-Păun: „Da. Este un fel de Kamasutra a creştinismului cu scene foarte explicite, dar de o mare frumuseţe, de unde după aceea părinţii bisericii au alungat corpul, corporalitatea, senzualitatea și cred că au făcut un mare păcat, scuzaţi, vă rog. Acolo este prezentă şi Biblia, mai ales Vechiul Testament şi Noul Testament, Isus este permanent înconjurat de femei, Isus apare permanent, femeile sunt primele care vestesc învierea sa, că l-au văzut după ce au mers la peştera în care era îngropat şi au văzut piatra dată de o parte, şi au văzut că el s-a înălţat.
Şi o altă carte care deja face uz de cuvinte licenţioase, doar că în Biblie nu sunt chiar cuvinte, dar se ajunge la aceasta, la atitudine, este vorba de Iov. Atunci când Iov este pedepsit, i se omoară copiii, este nimicită toată averea lui, turmele ş.a.m.d., dar atunci când este atins în carnea sa, el începe să se îndoiască, începe să cârtească şi începe un fel de luptă cu Dumnezeu. Chit că sigur din pasa Diavolului, pentru că el se amestecă, pune pariu. Iov de fapt în literatura de mai departe va da naştere lui Faust.
Faust este un fel de Iov care deja a trecut prin toate acestea, dar dacă vă uitaţi atent la ce spune Iov în Cartea lui Iov, el îşi blestemă ziua de născare, el blestemă pe mama şi tata care l-au făcut, numai nu spune cum ş.a.m.d. Toate lucrurile acestea se conţin deja în scripturi.
Problema modernităţii şi mai ales a postmodernităţii este cum să le integreze ca ele să devină componente fireşti. Şi aici, fără să fiu neapărat rău, dar nu pot să nu pun o distanţă faţă de generaţia anterioară, generaţia „ochiul al treilea”, dacă vă uitaţi prin cărţile gen Zugravul anonim ş.a., acolo sunt nişte sfinţi, nişte icoane foarte pictate, sunt nişte icoane pe sticle, foarte demonstrative. Nu cred că este un pic de sinceritate acolo. Sunt ca nişte teze de licenţă rezolvate pe tema sacralităţii, cu mulţi sfinţi citaţi, cu un fel de patrimoniu naţional.
De aceea şi generaţia aceasta foarte repede l-a îmbrăţişat pe Ştefan cel Mare şi l-a tot sfinţit ş.a.m.d. Și nu cred foarte tare în autenticitatea acestei literaturi, pentru că ea păcătuieşte nu prin faptul că dă un exces de sacralitate demonstrativă, prin faptul că strecoară falsul. Şi falsul este cel care, până la urmă, înclină spre o literatură, o cultură, dacă vreţi, ca să nu ne limităm doar la literatură, care există pur şi simplu. Şi atunci putem să-i cerem tot ce vrem, dar nu pretenţii de a fi exponenţială. Adică, ea trebuie să fie aşa cum este, nu să reprezinte. Sau dacă mergem pe faţă, atunci construim un fel de sate potiomkiniene, cu oameni cu cruciuliţe la gât.”
Europa Liberă: Exact aceasta încercam să vorbim. În Uniunea Sovietică era ca şi cum dedublarea, era firească filosofia aceasta a falsului, era un mod de viaţă. Acum, când noi am renunţat la Uniunea Sovietică, ar fi trebuit să revedem şi atitudinea aceasta faţă de sacru, faţă de patrie, faţă de Ştefan, ca să devină într-adevăr parte integrată a modului nostru de viaţă şi să devină călăuze sau nu.
Emilian Galaicu-Păun: „Eu atrag atenţia o dată în plus că în anii ’80, la începutul anilor ’80, până la perestroika, încă mai era Brejnev în viaţă şi ce a urmat după, apăruseră mai mulți, mai ales din generaţia aceasta ’70, convenţional vorbind, scriitori în care existau foarte mulţi sfinţi. Dar erau nişte sfinţi care nu presupuneau nimic, ca şi cum ei nu suferiseră, ca şi cum erau doar demonstrativi. Şi atunci ei erau acceptaţi.
Dacă încercai în nişte texte mai trăite, mai personalizate, să bagi doar ideea de sacralitate, doar ideea de moarte, foarte repede erai cenzurat. Nu îmi voi presura acum cenuşă pe creştet, dar, nu mai ţin minte cine mi-a fost redactor la Abece-Dor, care a apărut în 1989, exact a atacat nişte texte în care era cuvântul Dumnezeu, cu mic scris atunci, pentru că nu se putea cu mare, şi în care era de fapt un Dumnezeu mai personalizat, nu era Dumnezeu Tatăl, cel din bolta bisericii. Şi atunci cenzura exact acolo ataca. De ce în aceşti douăzeci şi ceva de ani nu s-a recondiţionat acest fel de literatură?
Eu cred că mentalitatea în mare parte, şi în primul rând mentalitatea unor creatori care şi-au făcut mâna, să zic aşa, în a ţese, a brodi tot felul de prosoape cu Ştefan cel Mare şi cu sfinţi cu care s-a ieşit într-adevăr, cum zicea foarte bine Maria, la mitingurile din 1988-1989, s-a ieşit de fapt cu material propagandistic într-un fel, scuzaţi-mi cinismul.”
Maria Pilchin: „Ca reacţie.”
Emilian Galaicu-Păun: „Da. Deci, erau prosoape…”
Europa Liberă: …dar necesare în faza revenirii la normalitate...
Emilian Galaicu-Păun: „…pe moment. Dar nu putem să pretindem ca acest gen de manifestare să se perpetue, una, şi să fie acum considerat cu aceleaşi criterii valorice. S-au schimbat între timp criteriile, valorile și eu cred că însuşi cadrul s-a lărgit foarte tare, vorbim de un context românesc când e vorba de limbă, literatură şi doar în acest context.
Şi a propos de chestia aceasta, dacă ne gândim bine care sunt scriitorii la care sacralitatea s-a manifestat plenar, sunt mai degrabă ceea ce s-ar numi poète maudit. La Ion Mureşan, poemul cu „Și a fost seară. Şi a fost dimineaţă. Dar a fost demult. Şi o singură dată” e un poem teribil de sacralitate, doar că e scris de un om profan prin excelenţă.”
Europa Liberă: Pe mine personal m-a impresionat, de exemplu, un tratat foarte serios „Despre îngeri” de Pleşu. Mie mi se părea că un om de talia lui Pleşu nu poate fi preocupat de lucrul acesta mai mult ca o figură de stil, ca un simbol, or îl ia drept un lucru ştiinţific pe care trebuie să-l studieze. Dacă ar fi iarăşi să operez cu exemple, Pleşu tot este exemplul de om păşind pe pământ, dar cu capul în nori suficient de bine ridicat şi sus ca să nu depindă de trivial şi pământesc. În sensul acesta se păstrează totuşi nişte tabuuri, din considerentul, cum aţi spus dumneavoastră, să nu se şuiere în biserică, să nu existe blasfemie, mai ales pentru un public neiniţiat?
Maria Pilchin: „Să ştiţi că primul tabu pe care l-am surprins în spaţiul nostru este că de fapt teologii noştri nu încurajează citirea Bibliei. Ceea ce spunea Emilian că a citit şi este un bun cunoscător…”
Europa Liberă: De ce? Ca să nu descopere cartea la care s-a referit?
Maria Pilchin: „Cântarea cântărilor. Sau, să zicem, să nu pună întrebări. Pentru că se merge pe o abordare cumva foarte colectivă a enoriaşilor şi de fapt raportul dintre preotul predicator şi masă este de învăţăcei care foarte cuminte, docil ascultă ce li se spune, fără spirit critic.”
Europa Liberă: Îmi cer scuze de blasfemie, dar un fel de „краткий курс” se face.
Maria Pilchin: „Exact.”
Europa Liberă: V-am văzut pe dumneavoastră comentând pe Facebook despre naştere.
Maria Pilchin: „De fapt un student m-a întrebat la curs de ce în genealogia lui Hristos se menţionează că Avraam a născut pe Isac şi Isac a născut pe Iacov, la care el foarte naiv a întrebat cum putea să nască „dacă nu pot să nasc eu”? Şi atunci a trebuit să dau explicaţii, să vorbesc despre hermeneutică şi traducere, şi tot ce vreţi. Dar întrebarea era foarte bună, pentru că anunţa şi o Biblie foarte androcentrică, axată şi patriarhală, axată pe bărbat.”
Europa Liberă: Sunt admisibile asemenea întrebări din partea unui cititor de literatură, din partea unui enoriaş, pe acelaşi Facebook sau Internet, care este univers separat? La un moment dat am văzut o întrebare, la fel blasfemică, dacă vreţi, că reprezentarea lui Adam şi Eva are buric. De unde buric la Adam?
Maria Pilchin: „Dacă nu s-au născut.”
Europa Liberă: Deci, e decent să pui asemenea întrebări? Sau trebuie să te opreşti în faţa acestui tabu şi, Doamne fereşte, să nu întrebi aşa ceva?
Emilian Galaicu-Păun: „În Evul Mediu pentru un Adam şi Eva cu buric se ardea pe rug. Aceasta era considerată una dintre marele erezii din perioada aceea, pentru că toată iconografia era acceptată de părinţii bisericii. Deci, pictorul care făcea o biserică trecea printr-un fel de consiliu de partid, scuzați, consiliu ecleziastic şi lucrurile acestea nu puteau fi iertate în niciun caz, mai cu seamă buricul la Adam şi Eva.”
Europa Liberă: Și acum aceste tabuuri sunt depăşite?
Emilian Galaicu-Păun: „Dar acum întrebările mi se par teribil de pertinente.”
Maria Pilchin: „Dar să ştiţi că din aceeaşi antologie orice student la Drept se întreabă: „Dar copiii lui Adam şi Eva n-au săvârşit şi ei un incest ca să înmulţească specia umană?”. Dacă să ne apucăm vom avea un corpus de întrebări de felul acesta, care, după mine, cred că sunt normale şi fireşti. Pentru că în momentul în care Eva a muşcat din pomul cunoaşterii binelui şi a răului s-a deschis cutia Pandorei. Şi aceste întrebări sunt organice speciei umane să se pună.”
Europa Liberă: Şi atunci literatura care spuneţi dumneavoastră că ea este sacră prin definiţie operează cu ele, nu, sau se opreşte în faţa lor şi spune: „Aici sunt tabuurile”?
Maria Pilchin: „Literatura, spre deosebire de religie, este foarte deschisă şi încurajează. Cred că în acest sens literatura este sacralitatea întruchipată. Emilian vorbea despre Vechiul şi Noul Testament. Vechiul Testament este povestea unui Dumnezeu mânios, care taie prin sabie şi foc şapte oraşe în Canaan. Noul Testament este o carte despre dragoste, despre deschidere, dacă vreţi, despre toleranţă.
Ceea ce s-a făcut cu creştinismul ulterior mi se pare că s-a cam revenit la estetica Vechiului Testament. Dar Hristos, în esenţă, este deschidere. Şi literatura cred că deschide porţile spre tot felul de întrebări. Şi aici întrebaţi de tabuuri.
Îmi amintesc despre o istorie personală pe care am trăit-o în 2005 sau 2006, când a apărut banala carte a lui Dan Brown Codul lui Da Vinci şi cât de mult m-am stresat eu când am văzut tot felul de prapuri, cruci în faţă la cinematograful Patria, pentru că cineva protesta că a apărut acest film. Şi întâmplător am urmărit o emisiune la TVR 1, unde au ieşit trei teologi, un catolic, un ortodox şi un protestant român, şi care au discutat între ei pe această carte şi mi-a plăcut că se întreţineau pe Dostoievski, cu Inchizitorul lui Dostoievski, cu Biblia citată, cu autori clasici universali la zi.
Şi atunci am zis că ceva în ţara mea este putred la capitolul teologie. Şi ceea ce spunea Emilian despre generaţia „ochiului al treilea”, explicaţia este foarte sociologică. Şi literatura aceasta, şi situaţia teologică din ţara noastră în anii ’90 a venit peste un gol al sacrului, dacă vreţi. Părinţii noştri nu au ştiut de fapt de divinitate, ei nu au avut o educaţie elementară, noi am fost nişte primitivi, în acest sens. Mama mea îmi povestea cum a mers să sfinţească pasca, au adormit în satul vecin şi au sfinţit pasca lângă o fântână, la o margine de drum. De fapt au făcut o blasfemie şi au venit, şi au hrănit-o pe bunica lor, care a ţinut tot postul să aştepte să vină pasca. Adică o generaţie care nu avea idee de practica religioasă, pentru că eu fac o mare distincţie între credinţă şi religie.
Eu sunt un om credincios, dar nu prea sunt religioasă. Pentru că religia anunţă o practică, nişte ritualuri care au şi ele rostul lor, m-am prins că au și ele. Atunci când înţelegi, pentru că chiar şi o cumetrie făcută pentru un copil nu este nimic altceva decât anunţarea unui membru al societăţii, unde vine toată societatea şi confirmă, şi zice: „Noi suntem gata să ajutăm în cazul în care este nevoie”. Sau aceeaşi nuntă. Da, a te depărta de aceste valori de multe ori înseamnă şi ignoranţă. Iar a le face mimat e aceeaşi ignoranţă. Adică, noi sau o facem într-un fel, sau în altul, în majoritatea cazurilor fără a înţelege ce se întâmplă.”
Europa Liberă: Sau pornind de la ceea ce aţi spus dumneavoastră despre Vechiul Testament, în uzul popular primează frica de Dumnezeu şi nu dragostea. Or, frica de Dumnezeu nu este productivă, nu te determină nici măcar să te gândeşti cum ţi-ai trăit viaţa, dar te determină să te temi de raportul la care vei fi chemat. În sensul acesta iarăşi vreau să revin la literatura care aţi spus că găzduieşte problemele fundamentale, aceste întrebări care inevitabil apar în capul omului dacă oferă şi răspunsuri? Dacă Maestrul şi Margareta de Bulgakov, aşezând subiectele acestea alături, care sunt imposibile în predici, oferă şi răspunsuri sau aprofundează pur şi simplu incertitudinea şi zbuciumatul acesta al omului?
Maria Pilchin: „Îmi place foarte mult că dumneavoastră l-aţi invocat pe Bulgakov, pentru că este un roman colosal. Eu cred că producerea lui vine anume din acea frică despre care spuneţi dumneavoastră, pentru că această carte vine dintr-o dictatură. Nu ştiu dacă această carte este atât un subiect religios, nici pe departe nu este un subiect religios, şi nici nu ştiu dacă este o polemică de credinţă în această carte, ci este mai degrabă o carte a unei societăţi în care sacralitatea s-a pierdut sub orice formă.”
Europa Liberă: Dar oricum, dacă ar fi fost scrisă astăzi, ar fi trezit nişte proteste cu prapure. Sunteţi de acord?
Maria Pilchin: „Da. Pentru că mi se pare că ignoranţa este întotdeauna actuală şi la ea acasă în orice epocă şi întotdeauna există statistic un segment de societate care va ieşi acolo. Şi totuşi mi se pare mie că şi aici este foarte important rolul şcolii, felul în care relaţia cu religia şi cu divinitatea, şi cu sacralitatea este promovată acolo. Nu ştiu cum se formează un profesor, până la urmă. Dacă dumneavoastră credeţi că am să vă răspund cum poţi forma un specialist în domeniul sacrului, să ştiţi că vă faceţi iluzii. Chiar nu ştiu.”
***
Vă prezentăm fragmente din interviurile realizate de Tamara Grejdeanu cu adolescenți de la o instituție preuniversitară din capitală, care a încercat să afle cum își construiesc ei relația cu Dumnezeu, ca să fie auziți mai lesne și ce rugăminți îi adresează, ce solicitări cred ei că sunt cuviincioase și care rugăminți nu sunt tocmai binevenite.
- „Doar dacă te rogi, dar te rogi nu așa, că te roagă cineva, te-ai dus la biserică și ți-a spus mama să te rogi, dacă tu singur înțelegi că aceasta îți dă ceva, te rogi, Dumnezeu te aude și este legătură.”
- „Putem merge măcar de vreo trei ori la biserică. Este bine să spui rugăciune, însă nu mulți din anii aceștia o fac, deoarece deja acesta este un obicei vechi și nu mai vezi așa mulți oameni la biserică. Lumea se reînnoiește.”
Europa Liberă: Ce poți să-l rogi tu ca persoană?
- „Îl rog pe Dumnezeu să mă apere de dușmani. Și să-mi dea cel mai important – sănătate.”
- „În familie noi nu prea abordăm teme religioase, mai mult ținem de bunătate, așa cum este ea. Dar smerenia cred că este totuși ceva care nu trebuie să vină cu o anumită ocazie, trebuie să fie ceva care vine din suflet și să fie în fiecare zi.”
Europa Liberă: Cum te faci auzit în fața lui Dumnezeu?
- „Prin rugăciuni. De obicei lucrurile care sunt spuse fără să te audă cineva sunt cele care contează cel mai mult.”
- „Fiecare om se roagă și are nevoie de ajutorul celui de sus. Și aceasta este ceva obișnuit, este ceva normal. Eu nu aș cere multe – sănătate, fericire și aceasta e tot. Pentru că dacă ai sănătate, ai tot ce îți dorești, nu cred că trebuie de cerut mai multe. Unii cer bani, alții cer ceea ce nu pot avea, unii cer familia pe care nu o au. Majoritatea sunt orbiți de dorințele lor și cer ceea ce este imposibil de avut.”
- „Dumnezeu te aude atunci când spui ceva din suflet. Nu o spui de dragul spusului, dar în așa fel ca să te audă atât cel de sus, dar și cei înconjurători, că tu faci acest lucru din inimă. Uneori oamenii se impun să se roage, nu o fac pentru ei.”
- „Aceste tradiții când oamenii trebuie să meargă la biserică în noaptea de Paști să sfințească, mi se pare că o fac doar pentru că așa este tradiția, nu o fac că le place. Poți să-l rogi pe Dumnezeu să fii primit în rai, dar nu poți să-l rogi să ai bani, să ai mașină, aceasta tot o faci tu. Dumnezeu nu ți-o dă așa că ai rugat și ți-a dat-o.”
- „În ziua de azi oamenii sunt mai răi, mai invidioși, egoiști. Iar pentru că există perioada aceasta, noi putem fi mai buni, nu doar pentru că noi vrem, dar pentru că trebuie. Aceasta într-un fel ne ajută să ne curățim sufletul. În primul rând eu cred că noi trebuie să îi mulțumim, iar mai apoi să îi cerem. Însă nu cred că ar trebui să cerem ceva ieșit din comun.”
- „Eu cred: creștinii ar trebui să se bucure și să îl slujească pe Dumnezeu pe tot parcursul anului, nu doar în ajunul sărbătorilor religioase, ci zi de zi, duminică, mai ales pentru că se consideră ziua când poți vorbi cu Dumnezeu.”
- „De obicei lucrurile care sunt spuse fără să te audă cineva sunt cele care contează cel mai mult. Să am noroc, să am succes, să trec cu bine de ziua aceasta.”
Europa Liberă: Aceasta poți să-i ceri probabil. Dar ce nu poți să-i ceri lui Dumnezeu?
-„Poate ceva ce singur trebuie să faci.”
