Istoria ideologiei naționaliste românești, dacă trecem peste prețiozitățile academice, e foarte simplă: pînă la perioada interbelică, cu puțin înainte de al Doilea Război Mondial, intelectualii români se considerau un avanpost al occidentului. Odată cu fascismul și comunismul a apărut o pretenție naționalistă bazată pe genticism și orgoliu biologic.
Protocronismul din vremea lui Ceașescu a mai dat un strat de lac și smalț peste asta. După 1989 a venit, în mod firesc, entuziasmul european, pe cale de a fi abandonat acum, sub presiunea ideologilor noii puteri.
Acolo unde înainte ceea ce conta era ideea de a aparține unei comunități latine sau europene, s-a implantat acum solid obsesia țîfnoasă a unicității. Înainte vreme, prin secolul al 19-lea, românii erau mândri, de pildă, că leul românesc avea circulație in Europa în egală măsură cu francul belgian, sau că România făcea parte din francofonie. Din francofonie face parte România și acum, dar pe lîngă ea mai sînt acolo, în liga țărilor francofone, Bulgaria și Vietnamul. Statutul României a devenit marginal, de comparat cu cel al unor țări precum Congo sau Vietnamul.
Naționalismul român actual, incert și șovăielnic, care încă se mai raportează la trecut fără a avea mare lucru de propus în prezent, poate avea o surpriză foarte neplăcută mergând la Sofia, de pilda, și auzind din gura bulgarilor: „vai, minunatul nostru oraș era numit înainte micul Paris“... sau ducîndu-se la Belgrad și auzind din gura sîrbilor: „ah, minunata noastra capitalã era numitã înainte Parisul Balcanilor“...
De fapt, toate orașele din Balcani cu clădiri neoclasice construite pe la 1900 au fost numite complezent, la un moment dat, „micul Paris“, sau „Parisul Balcanilor“.
Ceea ce nu realizează asadar cei care cad în capcana noului anti-occidentalism românesc e faptul că ei se rup astfel de o tradiție comunitară fără a pune nimic în loc... iar cei ce promovează această ruptură, indiferent dacă o fac voluntar sau nu, acționează de fapt în practică precum ideologii puciurilor din Grecia coloneilor, sau din America de Sud pînă nu demult, care întăreau o identitate religioasă sau etnic-istorică, anti-occidentalã, construitã pe un fantasmagoric neant biologic.
