Plecarea românilor la muncă în statele mai bogate ale Uniunii Europene și formarea de comunități mari de români în special în țările latine ridică două mari teme de discuție atât pentru teoreticienii politicii, cât și pentru practicieni.
Românii stabiliți în Italia, care înseamnă în jur de un milion și jumătate, reprezintă cea mai mare comunitate de imigranți din această țară. Ei cer acum să fie (1) recunoscuți ca „minoritate națională” în Italia, dar în același timp insistă pentru (2) introducerea votului electronic de către autoritățile române pentru a putea participa mai eficient la alegeri. Altfel spus vor în paralel să fie integrați în societatea italiană cu drepturi suplimentare și să poată decide în alegerile din România.
Modelul pe care îl propun românii stabiliți în Italia iese din cadrul democrațiilor tradiționale și anticipează o formulă nouă adaptată globalizării tot mai accentuate, în care oamenii migrează dintr-o parte în alta a globului în căutarea locurilor de muncă cele mai apropiate de visul lor de prosperitate. Este vorba în aceeași măsură de persoane calificate, de nevoiașii care pleacă din Europa de Est spre cea de Vest și de refugiați, cei care fug de război și de regimuri dictatoriale.
Uneori este doar o mutarea temporară, situație în care adresa migranților rămâne în țara lor de origine și deci interesul lor politic pentru ce se întâmplă acolo este legitim. Alteori țara gazdă devine locul de naștere al generației următoare și atunci se pune întrebarea dacă acești oameni ar trebui să poată vota în ambele state, dacă dețin cetățeniile respective.
Ungaria și apoi România au lansat această situație, distribuind pașapoarte maghiarilor din Transilvania și Slovacia, respectiv românilor din Republica Moldova. În acest fel două grupuri mari de oameni din afara statelor în care locuiesc pot influența alegerile dintr-o altă țară. Într-un fel e un model balcanic, pe care și Ankara îl folosește pentru cetățenii ei stabiliți în Occident și care continuă să voteze la alegerile generale și prezidențiale din Turcia.
Românii din Italia se laudă că deja sunt la a doua generație în Peninsulă și că a venit momentul să devină o „minoritate națională”, așa cum sunt, de pildă, austriecii.
Minoritățile naționale se bucură, cel puțin teoretic, de drepturi care între altele includ dreptul la școală în limba maternă, folosirea acestei limbi în justiție și plăcuțe indicatoare în limba respectivă. Pe de altă parte, însă, minoritățile naționale sunt acele comunități care au fost asimilate de către un stat, dar care anterior au avut ocazia să se bucure de o formă sau alta de autonomie sau chiar de o experiență de statalitate independentă, existență națională sau suveranitate (Will Kymlicka, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, 2000, Oxford, Oxford University Press pp 187-191). Este vorba deci despre o istorie comună lungă pe care o minoritate națională a împărțit-o cu populația majoritară. Cum este cazul maghiarilor din Transilvania, care se află în această provincie de circa o mie de ani sau a austriecilor din Italia, din regiunea Tirolului de Sud, care au fost separați de țara lor prin Tratatul de Pace de la Saint Germain din 1919.
Românii în schimb, au venit în Italia mai ales în ultimii 20 de ani și constituie mai degrabă o comunitate etnică fiindcă este formată din grupuri de imigranți. Ar trebui ei să aibă aceleași drepturi ca austriecii din Peninsulă? Sau să urmeze calea asimilării, destinată celor care se autoexilează? Ar fi normal ca cei aproape un milion de români adulți din Italia să voteze la alegerile din România și eventual să decidă de partea cui se înclină balanța? În secolul 21 va deveni, poate, ceva obișnuit să ai două patrii, ambele să-ți ofere drepturi și pentru ambele să poți vota.
