Linkuri accesibilitate

„Cât de mult aștept acel Guvern fără hârtie...”


Jurnalul săptămânal cu Sabina Cerbu.

Născută la 23 noiembrie 1985 în orașul. Bender. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, facultatea de drept. Lector universitar. Viceministru al Justiției.

Săptămâna care a trecut a fost săptămâna despărțirilor! Dacă ați ști de câte ori și în câte feluri mi-am imaginat ultimele zile ale mele la Ministerul Justiției. Credeam că voi avea suficient timp pentru a-mi aranja gândurile, pentru a-mi lua rămas bun de la fiecare angajat. Dart cu acest job nu poți face niciodată planuri. Așa că, așteptăm ziua de luni.

Luni

Dimineața a fost grea – mape, mape și iar mape cu documente care se tot adunau pe birou. M-am gândit: câtă hârtie implică această birocrație? Și asta după ce am tot încercat să optimizăm procesul prin renunțarea la imprimante în birouri, controlul consumului de hîrtie. Cât de mult aștept acel Guvern fără hârtie... Acum doar mă bucur de proiectele electronice lansate la minister și sper că, în curând, acestea vor deveni realitate. Iar m-a dus gândul la e-servicii și iar revin la mape. Cereri, petiții, planuri financiare, bugete. Toate așteaptă cuminți.

Tot astăzi, am participat la unul dintre cele mai importante evenimente ale anului, și anume ședința anuală a Consiliului național pentru reforma organelor de drept pe lângă Președintele țării, la care se aprobă Raportul anual privind implementarea Strategiei de reformare a sectorului justiției pentru anii 2011-2016. Câteva secunde bune am trăit un sentiment de stupoare. În momentul în care Președintele a intrat în sală, nimeni nu s-a ridicat în picioare. Singurele ridicate eram eu și o colegă. Sincer, nu am știut cum să reacționez. Mi se pare absolut natural să saluți Președintele. Or el, dincolo de persoana care îl reprezintă, este un simbol al statului ce trebuie onorat. Ei bine, până la urmă, rând pe rând, toți s-au ridicat în picioare. Ulterior, am onorat Imnul de Stat. Recunosc, îmi voi aminti de acest moment, asta spune foate multe despre felul în care percepem simbolurile statului, Constituția țării și respectul față de acestea.

Pentru mine personal, această ședință, deși mai mult formală, este un eveniment la care se încheie un anumit ciclu de implementare al acestui document de politici și începe altul. Țin foarte mult la tot ce se întâmplă pe segmentul reformei justiției, pentru că m-am implicat de la începutul acesteia, până acum. Am aceleași așteptări ca și orice cetățean, poate chiar mai mari, pentru că dispun de mai multă informație din interiorul sistemului.

(A fost prezentat Raportul anual, care atestă un nivel de implementare de 69% a obiectivelor Strategiei. Pentru noi, cei care nemijlocit lucrăm pe acest document, este o bucurie să atestăm că, în fiecare an, se menține trendul de creștere a gradului de realizare a acțiunilor prevăzute și să constatăm că instituțiile deja cooperează între ele prin intermediul platformei noastre de coordonare, pusă la dispoziție de minister. Dar, să știți, toți ceilalți percep cu totul altfel aceste cifre. Aici mă refer la simplul cetățean, căruia această cifră nu-i spune nimic. Prin urmare, nu ezităm să explicăm de fiecare dată că acest document de politici are un set de indicatori cantitativi și nu calitativi. Impactul calității va putea fi analizat, în mod obiectiv, doar în ultimul an de implementare a Strategiei și imediat după expirarea termenului – în anul 2016. Această cifră de 69% nu este un indicator al gradului de satisfacție al oamenilor față de justiție, dar al activităților realizate din acest document din totatul de 100% preconizate. S-au realizat multe în ultimii ani, dar schimbarea percepțiilor necesită timp. Or, schimbarea acestora nu depinde doar de ceea ce se întâmplă în justiție, ci și de ceea ce se întâmplă în societate per general, mai cu seamă de crizele politice cu care ne confruntăm an de an și care în mod inerent afectează membrii acestei societăți. Ca să închei această idee, o să vă dau un exemplu: Poate fi observat că, în perioada imediat următoare adoptării SRSJ, nivelul de încredere în justiţie a crescut brusc cu 8%, atingând cota de 26%. Această creștere poate fi explicată prin aşteptările mari ale populaţiei faţă de implicaţiile SRSJ în construirea unui sector al justiţiei modern, eficient şi credibil. Totuşi, odată ce problemele din sector au început să fie intens discutate şi au devenit publice informaţiile privind „atacurile de tip raider” în care au fost implicaţi exponenţi ai sectorului justiţiei, atestăm că, în noiembrie 2012, încrederea scade până la 15%. Cel mai grav tablou poate fi urmărit în aprilie 2013, când nivelul de încredere a scăzut dramatic până la 13% (procent mai mic cu 5% faţă de situaţia din 2011). Scăderea dramatică, la începutul anului 2013, poate fi explicată prin evenimentele social-politice produse la finele anului 2012 şi începutul anului 2013 (cazul „Pădurea domnească” şi repercusiunile acestuia asupra politicului, inclusiv până la demiterea Guvernului).

Dar, a trecut și asta, am zis. Or, s-a lucrat mult la raport și la elaborarea acestuia a lucrat o echipă întreagă. Acum, să ne întoarcem din nou la lucru, să revenim la restanțe și să valorificăm așa-zisele succese.

Marți

Am ore la facultate? Pentru că e marți, sunt din nou în dilemă - am sau nu ore la facultate, e săptămână pară sau impară? De obicei, doar în săptămânile impare am ore în ziua de marți. Calculez, mă derutează, dau un telefon cu noaptea în cap la cine știu eu că știe mai bine. Mă liniștesc, azi nu am ore, așa că am timp să fac mai multe lucruri la birou.

Intru în birou, mă așez, iau calendarul de pe masă și mă uit la zilele rămase netăiate până la acea ultimă zi de muncă la minister. Mă strânge în spate. Constat că chiar astăzi trebuie să tai ultima mea zi din calendar. Da, azi! Azi e acea zi când trebuie să spun la revedere unui colectiv de oameni cu care mi-am petrecut ultimii 4 ani din viață, după ce am revenit de la studiile din străinătate.

Să fac în gând o retrospectivă? Nu, e prea greu. Atâtea experiențe, emoții, nopți nedormite... Cât entuziasm a fost la începuturi, câți oameni dragi de care o să-mi fie tare dor. Trag aer în piept și mă apuc de lucru. Iarăși mape, hârtii, documente.

Am muncit foarte mult în ultima lună, pentru a transfera proiectele începute altor persoane din minister, care vor asigura continuitatea acestora. Într-o instituție este foarte importantă memoria instituțională. Nu mi-am dorit nicio secundă să treacă și alții prin experiența mea personală. De exemplu, în momentul în care am fost numită, mai întâi șef de cabinet al ministrului, am intrat într-un birou, iar în calculator nu am găsit niciun document și nu știam de ce să mă apuc. Mi-a trebuit o lună să stabilesc contacte și să regăsesc parțial unele acte pentru a închega istoricul relațiilor cu unii parteneri de dezvoltare. Mi-am zis atunci că, în momentul când va trebui să plec, voi face tot posibilul ca altcineva să nu treacă prin experiențe similare.

Să revin la ziua de marți. Am chemat șefii de direcții, care îmi sunt în subordine pentru a discuta problemele fiecărei direcții și pentru a stabili care sunt prioritățile imediate, până în momentul când vor trece sub supravegherea unui nou viceministru. A fost o ședință ordinară, aprinsă. Atunci când treci direct to the business, se uită de emoții și că e ultima noastră ședință.

Vă zic sincer, m-am iertat cu toți dintre ei, așa cum aș face-o înainte de spovedanie. Au fost patru ani. Sigur, am avut diverse situații și era atât de important să plec împăcată că pe nimeni nu am supărat, or dacă am facut-o, a fost nepersonalizat și fără intenție. Am pregătit notele informative pentru fiecare sector al activității mele, iar când le-am transmis, a fost o ușurare.

Ultima mea zi nu a fost cu nimic mai altfel decît toate celelalte. Deși trebuia să fie o zi mai liniștită, nu a fost să fie. A intrat ministrul în birou și mi-a spus să particip în locul lui la o ședință cu Consiliul Europei, unde se vor discuta prioritățile de cooperare pe segmentul justiției penale. Nu am alternativă, pentru că alt viceministru avea ședință, iar ministrul avea programate trei întrevederi la aceeași oră. Zic, vai! Am și eu o ședință exact la aceeași oră. Ce să zic, cam toate zilele sunt așa - întrevederi și ședințe care se suprapun și asta din cauza unor evenimente inopinate, apărute în ultima clipă, care îți dau agenda peste cap.

Mă pregătesc pentru întrevederea cu Consiliul Europei, apoi se constată că la ea va participa, totuși, celălalt viceministru, care a reușit să își reorganizeze agenda. Revin la ședința mea stabilită anterior, la care evident întârzii câteva clipe. A fost o întrevedere cu ambasadorul Marii Britanii și cu reprezentantul Centrului pentru Soluționarea Disputelor de la Londra. Aceștia sunt prieteni de ai noștri mai vechi - parteneri de încredere în promovarea medierii în Republica Moldova.

(În 2013, Ministerul Justiției, în parteneriat cu Consiliul de Mediere, ACI Partners, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) și Centrul pentru Soluționarea Eficientă a Disputelor de la Londra (CEDR), a lansat un proiect pilot cu privire la promovarea aplicării medierii în litigiile comerciale - „Medierea litigiilor comerciale în instanţele de judecată din Republica Moldova”. Proiectul este implementat în două instanțe judecătorești: Judecătoria Bălți și Judecătoria Botanica, Chișinău.

Anul 2015 a început cu un bun augur pe acest segment, s-a definitivat noua Lege cu privire la mediere și a fost transmis repetat Guvernului spre aprobare. S-a lucrat mai bine de 3 ani la acest proiect și deja vedem finalitatea, ceea ce ne bucură. Toate eforturile noastre consolidate din ultimii ani cu partenerii de dezvoltare au avut drept obiectiv promovarea medierii ca un instrument de modernizare a sectorului judiciar - o alternativă eficientă și mult mai convenabilă - din perspectiva timpului, a costurilor, a rapidității soluționării unui conflict. Accentuez că, medierea devine din ce în ce mai atractivă pentru diferite instituții care doresc să promoveze astfel de măsuri alternative de rezolvare a anumitor conflicte particulare.)

În fugă, revin în birou să îmi adun gândurile, dau buzna câteva colege, facem o ultimă poză la drapel și îmi urează un La revedere, care, recunosc, a fost plin de emoții. Am facut-o și pe asta. Mereu am încercat să nu dezămăgesc, mai ales pe cei care mi-au acordat creditul de încredere atunci când am venit la Ministerul Justiției.

Mi-am strâns lucrurile, am scris un mesaj către toți angajații, mi-am luat geanta și am plecat fără să privesc în urmă.

Miercuri

E ziua în care am ore la facultate. Predau anul acesta la anul întâi. Toți somnoroși, afară plouă, iar eu nemilos împart testările. Este ultima testare din acest an de studii. Încerc să le ușurez starea de spirit. Urmează examenele, anul întâi este acea punte de trecere și constatare dacă ai greșit sau nu facultatea. Mereu le spun celor din anul întâi că nu merită să frecventați facultatea de dragul diplomei, a notelor, a părinților, prestigiului social. În viață e important să faci ceea ce îți place. Munca trebuie să fie o plăcere în care să investești entuziasm. Iar dacă constați că nu ți se potrivește, atunci merită să faci o nouă încercare. Facultatea de drept rămâne în continuare una din cele mai solicitate, iar piața e inundată de artiști, spre exemplu, cu diplome în drept. Moldoveanul mai are nevoie de timp ca să perceapă că diploma nu aduce plus valoare atunci când nu îți place ceea ce faci. Apreciez nespus pe cei care își fac meseria cu dăruire de sine, fie chelner, lemnar, critoreasa etc. Or, munca lor chiar e apreciată atunci când e făcută bine și va fi mereu solicitată oricând și oriunde.

Ziua de miercuri e o zi ploioasă și liniștită, cred că încep să îmi placă asemenea zile.

Joi

Iarăși am ore, iarăși lucrări. E săptămâna testărilor înainte de examene. Mai am un pic și ei un pic, și ducem la capăt un semestru de studii. Am și eu emoții pentru toți studenții mei, pentru notele care le iau la examen. Mă simt responsabilă dacă am reușit să le transmit și să le explic tot ceea ce mi-am propus. Dar, depinde, în mare parte, de efortul personal al studentului.

Astăzi, pentru prima dată în ultimii, am înțeles cât de mult înseamnă să ai timp liber. În sfârșit, am telefonat oameni cu care nu am vorbit de atât de mult timp… M-am bucurat enorm. Aparent, nu au uitat de mine. Deci, am revenit la realitate!

Astăzi, ca niciodată, mi-am permis luxul să nu mă uit la știri. Nu știu cât voi rezista fără ele, dar acum simt că mă relaxez și mă detașez de tot ce înseamnă reforme, politici și politică.

Seara, mi-am făcut planuri să ajung luna aceasta la bunica, la Cernăuți. Tare demult nu am fost pe la ea și mă simt vinovată că am ignorat-o, pentru că mereu munca a fost prioritate pentru mine.

Vineri

E 1 mai. E zi de odihnă. Iar eu, demult am planificat să închei anume această săptămână cu o mini-vacanță de trei zile la Viena cu prietenele mele. E ca un cadou ce mi l-am oferit. Or, asta va fi ultima mea vacanță din acest an, dar, probabil, și din următorul an. Pregătesc bagajul. Acum am timp să aranjez lucrurile meticulos. De această dată, valiza e mai mare decât de obicei. Se pare că am suficient timp să adun mai multe lucruri decât aș avea nevoie. Înainte, mă pregăteam pentru deplasări din mers.

Prietenele mele nu au mai fost niciodată la Viena, așa că, de această dată, voi avea rolul de ghid. Nu am făcut un plan anume. Cert este că toate avem nevoie de o gură de aer european, o schimbare de atmosferă, o cafea și… o vorbă bună.

Timpul trece, gândurile se așează, prioritățile se schimbă, iar eu încă nu mă pot obișnui cu gândul că devin degrabă mamă. Oare mă voi descurca cu cea mai mare provocare din viața mea?

XS
SM
MD
LG