Plecată recent să danseze în alte lumi, celebra balerină Maia Plisețkaia lasă în urmă nu numai mărturii filmate ale unei desăvîrșite arte coreografice, dar și un extraordinar tablou-mărturie a condiției artistului în era comunistă. Nu există - și e regretabil - o versiune românească, la Chișinău sau la București, a memoriilor sale, intitulate simplu, dar și cu personalitate, „Eu, Maia Plisețkaia” și apărute în limba rusă în 1994, iar apoi în engleză, la Yale University Press, în 2001.
Tim Scholl, profesor de literatură rusă și comparată la Oberlin College, un specialist în istoria baletului rus, care a semnat cuvîntul introductiv la memoriile Maiei Plisețkaia, atrăgea atenția la un fenomen ce a fost valabil nu numai în Uniunea Sovietică, dar și în restul țărilor satelite. El numea „relația curioasă dintre artist” și autorități, cu precădere în cazul celor care, asemenea Plisețkaiei, dețineau „o poziție elevată în ierarhia specială a unei societăți fără clase.”
„Situațiile umilitoare pe care ea și ceilalți artiști le-au îndurat din partea funcționarilor guvernamentali și a birocraților din artă – subliniază Tim Scholl – pun sub semnul întrebării noțiunea de vieți privilegiate ale unor artiști sovietici, întotdeauna forțați să cerșească pentru a călători, a pregăti opere noi, a fi plătiți civilizat. Plisețkaia și colegii ei erau mai aproape de condiția artiștilor ruși aserviți din secolulul al XVIII-lea, decît de aceea a unor artiști într-un stat socialist modern.”
Plisețkaia însăși ținea să-și plaseze bine în timp așternerea pe hîrtie a amintirilor ei, începută în 1991, la un „punct de trecere între două ere”, cînd se năștea - și nu numai în Rusia - „o nouă corectitudine politică, aceea a durității permise”, „într-o competiție pentru a vedea cine poate condamna cu mai multă duritate atotputernice organizații și guvernanți.” „Dar – adaugă ea – nimic nu îmbătrînește mai repede decît lucrurile spuse cu duritate. Cînd mi-am terminat ultimele capitole am simțit clar că suflă un vînt nou, o corectitudine ce s-a modificat iar. Oamenii deveniseră bolnavi de politică, plictisiți de moarte de înjurături și scandaluri, plictisiți să mai citească despre faptele nocive și ticăloșia bolșevicilor.”
„Eu, Maia Plisețkaia” este o carte ce ar putea înlocui multe manuale de istorie socială și culturală a epocii comuniste și este dificil să alegi exemplificări ale acestei aserțiuni. Un capitol ar putea fi interesant fiindcă privește dincolo de lumea culturală strict sovietică. El se intitulează „Festivalurile tineretului”, ocazii pentru primele ei ieșiri în străinătate, care i-au deschis ochii asupra unor realități impuse de sovietici în Europa centrală și răsăriteană.
„Ostentativa vitrină de serbare a prieteniei între tinerii din «națiunile socialiste frățești», plănuită de liderii de la Kremlin, era presupusă să devină un spectacol grandios hollywoodian, să impresioneze lumea cu bucuria luminoasă a acelor ființe din închisoarea stalinistă a popoarelor. La fiecare doi ani i se cerea unei alte capitale europeene, în sclavie sub Stalin, să preia conducerea acestei șarade diabolice.”
Prima ei deplasare a fost la Festivalul tineretului din 1947, organizat la Praga, unde s-au pus bazele sistemului de concursuri ce avea să se prelungească mai bine de un deceniu. „Nu erau străini, povestește Plisețkaia. Cu cine să intri în competiție ? Doar atleții și muzicienii participau la concurs, iar juriul – scrie balerina cu ironie – nu a vrut să-i ofenseze pe muzicieni, așa că a împărțit onorurile, primele locuri, între cîțiva sovietici. Fiecare s-a întors acasă cu un premiu.”
Doi ani mai tîrziu, la Festivalul de la Budapesta și la următorul de la Berlin lucrurile s-au petrecut în esență identic. „La sfîrșit s-a anunțat că cinci dansatori au împărțit primul premiu […] Toți au fost sovietici, toți din Moscova. […] Această politică sărăcăcioasă, de loaialitate patriotică, de a da toate premiile participanților sovietici, s-a prelungit pentru mulți, mulți ani. Numai trimișii țării Sovietelor puteau să danseze, să cînte la pian, că conducă bine circul… Din locul de naștere al socialismului. Oricine altcineva, indiferent cît de greu încerca sau cît de strălucitor se dovedea, trebuia să le fie inferior. Ca frații socialiști să capete un premiu doi se mai putea tolera. Dar ca unul din lumea imperialistă…, să ne ferească Dzeu! Învățămîntul este slab organizat în țările capitaliste. Acolo, pînă și talentul se cumpără cu bani. Sînt niște bestii, sînt corupți”, scria ironic Maia Plisețkaia.
Iar cine îi pune la îndoială mărturiile să caute în istoria nescrisă a Festivalului tineretului de la București și în aceea a altor concursuri din Europa răsăriteană. Lucrurile aveau să înceapă să se schimbe, la dispoziția și după modelul Moscovei, în 1958, iar primul Concurs atașat Festivalul G. Enescu de la București avea să o ilustreze…
