Ca să combată evaziunea fiscală, guvernul s-a hotărât să apuce taurul de coarne și a luat o măsură radicală: a instituit impozitul pe bacșiș . Să precizăm din capul locului, e vorba nu de „șpagă”, nu de „mită”, ci de ceea ce se mai numește și „ciubuc”, adică de mărunțișul pe care îl lăsăm chelnerului, frizerului sau taximetristului. Pentru ca aceste mici sume să fie impozitate, se preconizează punerea în funcțiune a unei complicate mașinării birocratice: astfel, pentru bacșiș ar urma să se emită bon fiscal iar în frizerii și în unitățile de alimentație publică vot exista registre în care angajații vor nota, la începutul turei de lucru, suma de bani pe care o au asupra lor.
Întregul ansamblu de măsuri este rezultatul unui zel birocratic demn de o cauză mai bună. Clientul trebuie, așadar, să precizeze că dorește să dea un bacșiș, chelnerul – să luăm acest exemplu – îi aduce separat bonul corespunzător, hârtiile se acumulează, cu o finalitate incertă. Apar și alte probleme, mult mai redutabile. Să zicem că inspectorii ajung într-o frizerie și consultă registrul în care angajații notează sumele cu care au venit dimineața la serviciu. Ce fac atunci inspectorii? Trec la percheziția corporală a angajaților, să vadă dacă n-au ascuns bani? În virtutea cărui mandat? Cu ce drept? Intrăm într-o zonă extrem de periculoasă, ce poate presupune derapaje grave, inclusiv în ce privește încălcarea unor drepturi individuale fundamentale.
Că toată această chestiune este de fapt, pentru guvern, o nebuloasă rezultă și din declarațiile de un irezistibil haz involuntar ale ministrului de finanțe, Eugen Teodorovici. Întrebat de un ziarist ce trebuie să facă un client căruia i se livrează acasă o pizza și vrea să dea un bacșiș, dl Teodorovici i-a recomandat clientului să meargă la sediul firmei, să dea acolo bacșișul și să ia bonul fiscal. Aici, absurdul se întâlnește cu ridicolul.
În definitiv, bacșișul – în formele benigne la care am făcut trimitere – e o formă de a-ți exprima satisfacția pentru serviciile care ți s-au oferit. E un gest mai curând simbolic decât o adevărată recompensă bănească. În Franța, țară despre care nu putem spune că ar fi în zona de influență a „ciubucului” balcanic, în restaurante și cafenele bacșișul este cuprins în nota de plată, cu mențiunea „service compris” (serviciu inclus), și corespunde de regulă unui procent de 10 % din cuantumul notei. E treaba patronului de a stabili cu angajații cum se distribuie sumele provenite din cei 10%. Dar, oricum, clienții, dacă sunt cu adevărat mulțumiți, mai lasă ceva mărunțiș, fără să ceară bon fiscal.
Evaziunea fiscală în România este o problemă foarte gravă dar ea nu se rezolvă prin impozitarea bacșișului. Direcția Națională Anticorupție dezvăluie delicte de evaziune de zeci de milioane de euro, sume care sunt foarte greu sau deloc recuperate. Guvernul, știm, are nevoie de bani, mai ales după ce a anunțat scăderea TVA la alimente. Dar el pare să se mulțumească să adune fărâmituri, „ciupind” de la micii amploaiați în loc să-i vâneze consecvent pe marii rechini.
