Întrebat în toamna anului trecut de un critic de balet al săptămînalului britanic „The Spectator” dacă experimentul sovietic ar trebui considerat o aberație în istoria Rusiei, compozitorul Rodion Șcedrin – a cărui operă „Levsha” era cîntată în premieră la Londra – a dat un răspuns negativ. În opinia lui, epoca sovietică ar fi fost rezultatul natural a ceea ce el numea cele 25 de păcate ale caracterului rus.
„Levsha” (Stîngaciul) este un țăran rus geniu al naturii, handicapat, care se ocupă de un purice dansator microscopic, creat de cei mai buni bijutierii englezi, căruia îi pune niște pantofi minusculi. Reușita lui este salutată de britanici, dar, în Rusia, el moare ca un țăran oarecare, nedorit de nimeni. „O poveste de 25 de păcate” – spunea Șcedrin. „Unul este eșecul Rusiei de a-și recunoaște geniile. Un altul sofisticarea britanicilor. Altul că occidentalii fură talentul celorlalți. Un altul că nimeni nu poate avea încredere într-un povestitor.”
„Levsha” este o a doua operă rusă al cărei libret pornește de la o nuvelă a scriitorului mai puțin cunoscut în Occident, Nikolai Leskov. Prima a fost aceea a lui Dmitri Șostakovici, „Lady Macbeth din Mzensk”, opera care i-a adus compozitorului tunetele și fulgerele ideologilor lui Stalin în anii ‘30. Șostakovici a fost profesorul și, prin extensie, idealul muzical al lui Șcedrin. Șostakovici a avut un cuvînt determinant în crearea Uniunii Compozitorilor din Federația Rusă, pe care a și condus-o, pentru a-i ceda la sfîrșitul vieții funcția elevului său, care, minune, nu era membru de partid.
Șcedrin, căsătorit la sfîrșitul anilor 1950 cu celebra balerină Maia Plisețkaia – care a încetat nu de mult din viață – este și autorul unor memorii mai puțin faimoase decît ale soției sale și, cumva, mai temperate, apărute în limba engleză la editura muzicală Schott, în Germania.
Memoriile autobiografice* ale lui Șcedrin conțin un punct de vedere vădit mai puțin vehement la adresa păcatelor regimului comunist, și se străduie să echilibreze și să nuanțeze imaginea asupra lumii muzicale ruse. Într-o măsură, pledoaria sa, care încearcă să separe apele între ceea ce a constituit persecuție și privațiuni reale, pe de o parte, și rezultatul unor confruntări între muzicieni, cauzate de invidie, înfumurare, excese temperamentale, este adesea, chiar dacă nu întotdeauna credibil.
Desemnat în 1962 membru în Secretariatul Uniunii Compozitorilor din Uniunea Sovietică, Șcedrin amintea, de exemplu, că pseudo-alegerea sa a intervenit „în ciuda faptului că bunicul meu fusese un preot ortodox, fiindcă eram din punct de vedere al etniei un rus pur, nepătat de amestecuri rasiale. Era regretabil că nu eram membru de partid, dar, pe de altă parte, eram tînăr; exista suficient timp să fiu adus în rînd cu ceilați. Puritatea originii naționale nu a fost niciodată recunoscută ca un factor [decisiv], dar adevărul este – insistă Șcedrin în memorii – că [în această privință] existau multe asemănări cu cel de-al Treilea Reich.”
Șcedrin amintește de audițiile obligatorii înainte de a se da lumină verde interpretării vreunei lucrări simfonice și notează că, „cel mai adesea pasiunile se inflamau cînd era vorba de muzică «extrem de contemporană” sau modernă.” Exemplul pe care îl dă este al compozitorului Edison Denisov și al cantatei lui intitulate „Soarele incașilor”. „Nimeni nu a avut un cuvînt bun despre această piesă. Cînd am fost întrebat, am spus cu toată sinceritatea că găsesc cantata derivativă și lipsită de inspirație, mergînd pînă acolo încît să citeze modelul pe care s-a bazat : „Il Canto Sospeso”, compoziția lui Luigi Nono. […] Pînă astăzi nu mi-am schimbat opinia despre compoziția lui Denisov… Este o lucrare de mimetism, iar personal nu văd nici un merit pentru un compozitor în a-l imita pe Nono, mai mult decît pe Arensky. Nici un sistem de pe pămînt nu poate sta drept garant al calității muzicii…”
Un nume revine adesea în Memoriile autobiografice, cel al lui Șostakovici. „Acest om profund decent, a fost summumul celei mai înalte moralități, curaj și determinare în furnalul fierbinte al iadului sovietic. Să renaști după atrocitatea rușinoasă obscurantistă a denunțului din 1948 și să compui primul Concert pentru vioară și orchestră, sau să compui Simfonia a IV-a ca răspuns la mizerabilul articol din Pravda, inspirat de Jdanov, „Noroi în loc de muzică” - nu au fost acestea triumfuri ale spiritului uman? Ce incapacitate totală de înțelegere din partea tuturor acelor ziși „cercetători” care înoată avid prin mărturii în eforturile lor de a dovedi că Șostakovici nu a fost altceva decît un compozitor de curte al regimului sovietic!”
„Fără îndoială – scrie cu ironie neagră Șcedrin, și nu poți să nu îi dai dreptate – ei ar fi preferat să-i vadă geniul distrus într-o celulă de închisoare sau în imensitățile fără nume ale Siberiei. La urma urmelor, cine are nevoie de marile simfonii? Mult mai bine să demaști în mod zgomotos tirania și brutalitatea lui Stalin… Sau să te imolezi în Piața Roșie, ca un gest de protest…”
Compromis și pînă unde, ar putea fi rezumat Rodion Șcedrin. În ce-l privește, o alegere nu îi face neapărat onoare la bătrînețe. Refuzul de a vorbi despre Rusia lui Vladimir Putin. „Nu vorbesc despre acest subiect” – îi declara el criticului de la „The Spectator”. Să ne oprim. Nu vreau să comentez.” Dar, este adevărat, și el și Maia Plisețkaia au fost onorați cum nu se poate mai mult de propaganda lui Putin în ultimii 15 ani.
*Rodion Schedrin, Autobiographical Memories. Mainz: Schott, 2012. 186 pp.
