Cărțile lui Klaus Iohannis nu au nici inspirația, nici referențile culturale sau politice pe care cititorul atent le poate găsi în volumele lui Barack Obama, spre exemplu.
Iohannis se teme să povestească episoadele interesante din viața sa personală sau publică: nu știe cum să o facă ori poate că nu a găsit tonul cel mai potrivit.
De aceea paginile sunt terne, lipsite de orice surpriză sau sclipire.
Nu găsim, oricât am căuta, ce resort îl împinge înainte în luptă, care sunt ideile pentru care s-a pregătit să intre în arenă, cum arată visul lui de politician ajuns în fruntea țării.
Iohannis nu ni se prezintă ca un model, nu are amintiri memorabile, învățături sau sfaturi și nici fraze care să fie ținute minte și citate de tinerii care și-ar dori să-l aibă ca mentor.
Președintele român este doar un om obișnuit, care printr-un concurs de împrejurări a avut șansa să câștige prezidențialele din toamna anului trecut.
Dincolo de statura lui impunătoare, are 1,92 m, și de zâmbetul uneori cam forțat, Klaus Iohannis este un politician modest, fără mari pretenții, după cum rezultă și din al doilea volum recent apărut, intitulat „Primul pas”. „Nu există o școală pentru președinți și nu poți să înveți să fii președinte înainte chiar de a fi propriu-zis președinte”, explică Iohannis temporizările de după câștigarea alegerilor, fiindcă „într-o poziție nouă și de o asemenea amploare este mai înțelept să cauți cu răbdare cele mai bune poziționări”.
Klaus Iohannis pare să-și privească rolul din prespectivă istorică, atunci când spune că „un mandat de președinte se definește în ani, nu în câteva zile”.
Vrea să se implice în politica zbuciumată a Bucureștilor, dar spune că își dorește să fie “un președinte care pune în practică o calitate esențială: abilitatea de a ști când trebuie neîndoios să intervină, în contextul în care derapajele de la statul de drept o cer, dar și când trebuie să nu se amestece în jocul politic. Această abilitate vizează echilibrul și echistanța” subliniază mai departe Iohannis, adăugând că în această fază România „are nevoie de un model de practică politică mai conștient de responsabilitatea cu care alegătorii și-au învestit aleșii, unul care să insufle respect și încredere”.
E posibil, însă, ca pentru români rezerva pe care și-o asumă Klaus Iohannis să fie văzută nu ca o abilitate de arbitru, ci ca o neimplicare, cu toate că președintele pomenește și în cea de-a doua sa carte despre importanța statului de drept, a independenței justiției și a continuării reformelor din acest domeniu.
Iohannis descrie cu grijă cum vede rolul Primei Doamne și consideră că soția lui are toată libertatea să se implice, fără a-l transforma nicidecum într-o instituție pentru că, scrie președinte „nici eu, nici ea nu ne-am dorit așa ceva”.
„Nu cred că Prima Doamnă trebuie să fie o anexă a președintelui, nici nu cred că îl poate înlocui pe acesta”,tranșează Klaus Iohannis subiectul.
„Primul pas” este o carte despre campania electorală din 2014 și despre primele săptămâni de după alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte al României, care menționează și episodul vizitei pe care a făcut-o la Chișinău pe 30 noiembrie anul trecut.
„M-am simțit foarte bine acolo, am găsit un aer familiar și nu am avut nicio clipă senzația că aș fi tratat ca un străin” mărturisește Iohannis.
În acest context îi face un portret președintelui Nicolae Timofti: „un om extrem de serios, deosebit de dedicat țării sale, foarte citit, foarte așezat, un fost judecător, om cu o minte analitică și cu o abordare foarte echilibrată”.
Prima carte a lui Klaus Iohannis, „Pas cu pas”, lansată imediat după ce a câștigat prezidențialele s-a bucurat de un mare succes: pentru că venea în trena succesului său neașteptat, dar și pentru că era o carte cu un preț acesibil, 15 lei.
Cea de-a doua, „Primul pas”, publicată de curând doar în ediție cartonată a avut mult mai puțini cumpărători, poate și fiindcă volumul costă dublu, 30 de lei.
Iohannis a fost ironizat pentru postura lui de președinte-scriitor, dar în cele din urmă cărțile lui sunt utile pentru a-i înțelege aspirațiile, ambițiile, un fel de a fi cu care românii nu sunt obișnuiți și, poate, chiar sub forma unor cronici subiective, de folos pentru analiștii și istoricii de mâine.
„Ceea ce îmi doresc, în calitate de Președinte al țării – scrie în finalul celui de-al doilea volum – este o schimbare de mentalități și practici”.
Klaus Iohannis nu-și propune așadar lucruri concrete, vizibile și palpabile, ci progrese care nu pot fi precepute imediat, dar care, dacă se întâmplă pot avea efecte asupra viitorului mai îndepărtat.
(Klaus Iohannis, Primul pas, 2015, București, Curtea veche, 255p)
