La început, au fost 17. Şaptesprezece voinici care voiau să primenească oraşul, şaptesprezece giganţi care promiteau marea cu sarea, şaptesprezece candidaţi de o vitalitate năucitoare. Acum au rămas doi, iar peste puţin timp va rămîne numai unul.
Fireşte, numai unul poate deveni primar al capitalei, dar eu am un regret, stimaţi ascultători, un regret generat de dispariţia din peisaj a celor 16 perdanţi. O să încerc să fiu mai explicit.
Ascultînd mesajele celor 17 candidaţi pe durata campaniei electorale, mi s-a umplut sufletul de bucurie şi speranţe. Atîtea promisiuni, atîtea proiecte şi transformări erau configurate cu convingere de cei 17 voinici, încît toţi împreună dădeau impresia unei cohorte invincibile care poate răsturna munţi, care poate face din Chişinău un Eldorado. Cele 17 voci erau ritoase şi se auzeau din toate părţile. NOI PUTEM! NOI VOM FACE! NOI VOM REUŞI! Şi pe mine vocile acestea chiar m-au convins. Da, mi-am zis, împreună aceşti 17 făuritori de lume nouă pot să primenească urbea noastră. În final însă va rămîne numai unul. Va reuşi el să se descurce fără dinamismul şi aptitudinile celorlalţi contracandidaţi? Nu sînt foarte sigur.
Am o premoniţie sumbră. Învingătorul va rămîne singur în faţa problemelor urbei. Cei 16 perdanţi nu-şi vor sufleca mînecile pentru a-l ajuta, pentru a făuri împreună cu primarul viitorul luminos al capitalei. Şi e păcat. Căci în campania electorală corul format din cele 17 voci puternice părea o mană cerească, o forţă în stare să mişte sori şi stele.
De aceea, mă frămîntă acum un gînd, stimaţi ascultători. Cum să valorificăm oare energia debordantă a celor 16 perdanţi? Poate îi cheamă învingătorul în echipa lui? Căci împreună ei par un grup fantastic, polivalent, capabil să înfăptuiască orice transformare…
