În anul împlinirii a șase decenii de la dispariția lui George Enescu, în 1955, ultimul său mare elev în activitate, violonistul italian Uto Ughi, și-a publicat zilele acestea o carte de memorii, la Editura Einaudi, la Torino, evocînd figura pedagogului care, spune el, i-a marcat și schimbat viața.
„Ce diavol de tril. Note din viața mea” - se intitulează volumul de amintiri și evocări al unui cunoscut și respectat violonist italian, Uto Ughi, astăzi în vîrstă de mai bine de 70 de ani. Apariția volumului acestui ilustru elev al lui George Enescu este, se poate spune, unul din extrem de puținele evenimente ale anului în care se împlinesc 60 de ani de la moartea compozitorului.
Uto Ughi în concert (sunet remastered Emilio Pessina)
Ughi, un umanist, cu o familie originară din Istria, - „ținut odinioară, spune el, multi-etnic și generos, dar dur” ce s-a distins, o lungă perioadă, prin coexistența mai multor etnii într-un climat de toleranță și respect pentru felul de viață al celuilalt” - evocă plin de culoare în memoriile sale întîlnirea cu George Enescu și lecțiile luate timp de doi ani, pînă în momentul dispariției maestrului.
Violonistul italian își amintește: „În imaginația mea de copil, îl vedeam pe maestru ca un personaj înalt, impunător, cu semnele genialității sale sculptate în privire. Am fost primiți de un om bătrîn, aplecat în două sub povara artrozei, care îi făcea mersul dificil. Impresia a fost șocantă. La acea vreme, Enescu avea ceva mai mult de 70 de ani și îi arăta. M-a izbit însă privirea sa pătrunzătoare, deosebit de caldă. Ochii săi albaștri păreau două faruri luminoase.”
„M-a îmbrățișat părintește, s-a așezat la pian și m-a întrebat ce vreau să cînt: i-am arătat partitura Concertului pentru vioară și orchestră de Felix Mendelssohn, am început să intonez prima parte, iar maestrul m-a acompaniat la pian, cîntînd din memorie partea orchestrei. Cunoștea toate genurile de muzică, avea o memorie fotografică.
Odată, pe cînd ne pregăteam să mergem la Opera din Paris să ascultăm Oberon de Carl Maria von Weber, s-a așezat la pian și a cîntat opera în întregime. Enescu făcea pianul să sune cu măiestrie, avea o voce deosebit de frumoasă și în timp ce cînta, intona toate părțile vocale ale personajelor, toate melodiile. În prezența mea nu a cîntat niciodată la vioară, iar într-o zi mi-a spus, brusc: «Vioara, nu! Acum, numai în mormînt».
Și, continuă Ughi: „În urma contactului cu Enescu, viața mi s-a schimbat, chiar dacă eram prea mic pentru a înțelege în întregime importanța învățămîntului său, tezaurele la care mi-a dat acces cu umilință și dragoste. Nu aveam idee ce vrea să zică «a interpreta», [...] să faci muzica să trăiască. Lecțiile cu el durau timp îndelungat, o după-amiază întreagă, aproape patru ore intense; iar el, care era un mare artist, nu își economisea forțele, animat cum era de dorința de a transmite propria experiență unui copil de abia nouă ani...”
Timp de doi ani, Ughi a trecut în revistă cu Enescu aproape întregul repertoriu al viorii și, asemenea altor elevi, a fost marcat de perspectiva primită pentru înțelegerea muzicii lui Bach. „Enescu îmi spunea mereu că nu l-a înțeles pe Bach pînă la vîrsta de 40 de ani, cînd a putut să-l asculte pe Pablo Casals cîntînd Suitele pentru violoncel solo.”
În noaptea morții lui Enescu, în 1955, reîntors în Italia după o perioadă de studii cu maestrul, Ughi își amintește că l-a visat: „surîdea, era îmbrăcat în alb, în picioare pe puntea unui vapor ce stătea să plece, și mă saluta cu afecțiune. Am vrut să mă duc la el să-l îmbrățișez, dar nava se îndepărta din ce în ce mai mult. Am rămas privindu-i figura, ce se diminua treptat, pînă a dispărut la orizont. M-am trezit brusc... Dimineața am aflat din ziare, că în noaptea trecută, maestrul Enescu dispăruse. Ne-am gîndit că maestrul, în vis, a vrut să ne mai salute odată...”
