La Srebrenița, în Bosnia, are loc comemorarea solemnă a victimelor masacrului produs în 1995, în urmă cu 20 de ani, cînd trupele sârbilor bosniaci au ucis circa opt mii de bărbați și tineri musulmani, luați prizonieri după căderea orașului. Allan Little, un fost corespondent veteran al BBC-ului, care a relatat despre criza și conflictul din fosta Iugoslavie din anii 1991-1995, a declarat într-un interviu acordat Serviciului Balcanic al Europei Libere că uciderile în masă au fost „previzibile, de întrevăzut și că ar fi putut fi prevenite”.
REL/RL: Unde vă aflați în iulie 1995?
Allan Little: „Spre marele meu regret, în iulie 1995 am fost nevoit să părăsesc Bosnia și mutat în Africa. […] Am fost trimis în Angola și, într-o dimineață, m-am trezit și am ascultat la BBC Serviciul Mondial că forțele sîrbe erau în Srebrenița. Am realizat imediat că faptul însemna o calamitate. Și îmi amintesc că am telefonat la biroul meu din Londra, spunînd: „Este un dezastru; vor fi cel puțin sute de ucideri în următoarele două-trei zile și ar trebui să facem mult zgomot pe tema aceasta, deoarece noi înțelegem ce înseamnă, știm ce se întîmplă atunci cînd o enclavă ca Srebrenița este ocupată”.
Argumentul meu era că ceea ce s-a petrecut în Srebrenița era diferit doar ca proporții față de ce se petrecuse cu patru ani înainte, nu numai în Bosnia, dar și în Croația, cu un an înainte de începerea Războiului bosniac. Așa că opinia mea a fost că știam ce se va petrece.
Marele meu regret este că în aprilie 1993, cu peste doi ani înainte de căderea Srebreniței, atunci cînd la ONU a fost votată așa-numita rezoluție referitoare la zonele de siguranță, a fost semnat în același timp, pe aeroportul din Sarajevo, Acordul de dezarmare între generalul [Ratko] Mladic, comandantul sîrbilor bosniaci, și Sefer Halilovic, comandantul armatei bosniace.
În acea zi mi-a devenit clar că acordul conținea germenii unei catastrofe, deoarece ceea ce a fost vîndut lumii de către ONU, drept un acord de dezarmare, era în fapt un acord de capitulare, care lăsa populația din Srebrenița complet lipsită de apărare în interiorul enclavei lor. Ceea ce acordul a făcut a fost să impună dezarmarea populației din Srebrenica, în timp ce liniile de asediu erau menținute. Și nu s-a făcut nici o încercare - cum s-ar fi putut? - ca forțele naționaliste sîrbe, care înconjurau Srebrenița, să fie dezarmate. Atunci, în aprilie 1993, - cu doi ani înainte de masacru - am avut un sentiment deosebit de puternic, că un masacru avea să se întîmple.
Și îmi amintesc că mergînd la o conferință de presă la Sarajevo, în acea noapte, dată de generalul suedez, care era pe atunci comandantul Forței de Protecție ONU, i-am spus: „Cînd va avea loc așa-numita dezarmare, ne puteți explica ce va mai sta între populația Srebreniței și tunurile acelora care o torturează de un an de zile”. Generalul a răspuns: „Ceea ce va proteja populația Srebreniței va fi steagul albastru al Națiunilor Unite și înțelegerea că orice atac asupra populației Srebereniței, va fi unul împotriva întregii lumi. Și aceasta este ceea ce face diferența.
Îmi amintesc și că mă gîndeam, avînd în cap realizările Forței de Protecție ONU de-a lungul ultimului an de-alungul și de-a latul Bosniei, că nu aș fi de loc fericit ca o ființă ce mie dragă să rămînă blocată în Srebrenica apărată doar de steagul albastru ONU.
Îmi amintesc că în noaptea aceea am scris o relatare în care spuneam: „Cînd Srebrenica va cădea - fie că se întîmplă luna sau anul viitor - și cînd sute de bărbați vor fi duși pe un cîmp, împușcați, și îngropați în gropi comune, atunci cînd așa ceva se va petrece - fiindcă știm că așa va fi - nici unul dintre noi să nu spună că nu am știut că așa se va întîmpla.”
Am scris, deci, relatarea în aprilie 1993 și nu era nevoie de puteri deosebite de prezicere. Știam cu toții. Știam cu toții că așa se vor petrece lucrurile. Știam că acesta va fi prețul, dacă se va permite căderea Srebrenicei. Și asta cu doi ani înainte ca ea să cadă. Așa că punctul meu de vedere este că totul a fost previzibil, de anticipat și, desigur, putea fi prevenit. Rezoluția ONU din aprilie 1993 a fost încropită la mare repezează și, în panica ce domnea la Națiunile Unite, fiind un dezastru, ce conținea germenii a ceea ce s-a întîmplat ulterior.”
REL/RL: Samantha Powers, reprezentanta Statelor Unite la ONU, era la vremea respectivă o colaboratoare la Washington Post. Și ea a vorbit despre un masacru în perspectivă și a relatat la ziarul ei. Articolul nu a fost acceptat și publicat. I s-a spus: „ai fost trimisă acolo să relatezi despre cea ce se petrece, nu să faci declarații despre ce va fi în viitor”. Ea l-a întrebat pe redactor: „Deci, trebuie să relatăm despre genocid doar cînd are loc? Mă întreb care mai este sensul acestei meserii, dacă, potrivit regulilor acestei profesii, ziariștii nu își pot exprima judecata, nu pot emite o avertizare, dacă ea/el nu are permisiunea de a da alerta față de o primejdie pe cale de a veni?
Allan Little: „Relatarea pe care am scris-o nu a fost niciodată transmisă de BBC, din aceleași rațiuni: editorii de la Londra s-au așezat pe poziția că nu era un reportaj, că făceam o judecată partizană. În noaptea aceea din aprilie 1993, la ONU s-a petrecut ceva extrem de inteligent. Îmi amintes că am petrecut ziua întreagă pe aeroportul de la Sarajevo.
Nu a avut loc nici o negociere, generalul Mladici a venit pur și simplu cu documentul de capitulare și a spus: „Nu este nimic de discutat, nu trebuie decît să semnați aici.” Știam că așa se va întîmpla, dar funcționarii ONU ne-au ținut ore și ore spunînd: „Simplul fapt că cele două părți stau la aceeași masă de convorbiri este în sine un semn de progres.” Era o minciună. Trăgeau de timp, așteptînd să se petreacă ceva la New York. Și apoi am fost trimiși înapoi în oraș, fără nici un acord asupra căruia să relatăm, spunîndu-ni-se că vom fi informați imediat ce se ajunge la o înțelegere, că vom fi informați la cinci dimineața în ziua următoare.
Am fost trezit de un telefom de la purtătorul de cuvînt al Națiunilor Unite, de la Sarajevo, care mi-a spus: „Avem un acord; detaliile sînt aici”. Și mi le-a dictat la telefon.
Am sunat la Londra la ora șase dimineața și am spus: „Există un acord referitor la Sebrenița. Vreți detaliile? Redactorul de noapte mi-a răspuns: „Nu, le-am aflat noaptea trecută. Le știm de mai multe ore. S-a relatat despre ele de la New York și le-am transmis în știrile de la miezul nopții”.
Ceea ce se petrecuse a fost că toți corespondenții de la Sarajevo nu au fost informați în mod deliberat, fiindcă ei înțelegeau ce însemna așa-zisul acord. Așa că au anunțat detaliile despre acord de la New York, în timpul nopții, fără să ni se spună despre ele, fiindcă înțeleseseră că noi am fi fost capabili să-I convingem pe corespondenții de la Națiunile Unite că era vorba de o înțelegere dezarmare…
Noi știam că nu este o înțelegere de dezarmare, că este o capitulare. Știam că era deosebit de primejdios. Ei, în schimb, i-au convins pe corespondenții de la New York că era vorba de un mare succes diplomatic, iar istoria a fost vîndută astfel întregii lumi. Îmi amintesc sentimentul amar că am fost trădați, lăsați deoparte și foarte nenorociți că Națiunile Unite au dat această lovitură de stat în relațiile publice, vînzînd dezastruoasa rezoluție a Consiliului de Securitate din 1993 ca pe un triumf diplomatic. …”
REL/RL: Acea rezouluție a fost, în fapt, un prolog, la ceea ce s-a petrecut în iulie 1995.
Allan Little: „Da, iar problema este că nu știm doar retrospectiv că acesta era adevărul. Știam deja la vremea respectivă că era
Știam din aprilie 1993 că era rețeta pentru o ucidere în masă..
prologul unui masacru. Știam că lăsa populația Srebrenicei expusă răzbunării acelora care asediau orașul de un an de zile și aveau să-l mai asedieze încă doi înainte de a-l ocupa. Știam din aprilie 1993 că era rețeta pentru o ucidere în masă.”
REL/RL: Președintele sîrb Nikolic a spus că nu vine la Srebrenica [pentru aniversare]. Premierul sîrb a ezitat înainte de ea. Rezoluția sponsorizată de Marea Britanie a fost contestată de Rusia. Chiar unul din membri președinției bosniace a trimis o scrisoare Consiliului de Securitate ONU, cerîndu-le să nu adopte rezoluția despre Srebrenica, deoarece va da naștere al relații viitoare proaste în Bosnia. Cît timp vor afectat aceste evenimente situația din Bosnia?
Allan Little: „Unul din lucrurile care blochează orice evoluție în direcția Bosniei este refuzul continuu al Republicii Serbia de a recunoaște natura faptelor întîmplate. Iar Serbia nu are încă un președinte sau un prim ministru care să se confrunte cu realitatea. […] Pare să existe un efort concertat din partea Belgradului, ce durează de ani de zile, de a aduce în fața judecății pe cei din partea opusă. De a stabili cumva ideea că există o echivalență morală - un echilibru al vinei, a responsabilității pentru război; ideea că toate părțile au fost în mod egal vinovate, idee prevalentă în democrațiile occidentale în anii 1990. Opinia publică din Serbia consideră că Tribunalul Internațional a înclinat sever împotriva sîrbilor…
Două zeci de ani după evenimente există încă mult de făcut - ca să o spun cu o expresie blîndă – pentru a convinge Republica Serbia să-și examineze propria responsabilitate, față de ceea ce s-a întîmplat în Bosnia în anii 1990, și, firește, în Croația în 1991, deoarece regimul Milosevici este văzut acum ca forța predominantă în spatele războaielor cu aceste republici.
Dar opinia publică din Serbia a mers timp de mulți ani mînă în mînă cu Milosevic și nu cred că publicul de acolo a pus în discuție cu adevărat rolul propriului lor guvern în cele petrecute; nu s-a confruntat cu ceea ce a fost făcut în numele lor. Iar aceasta prejudiciază în mod serios, blochează progresul.
