Am aflat cu tristeţe că săptămîna trecută a murit traducătoarea şi scriitoarea Anamaria Pop.
Ne-am cunoscut în primul an după revoluţie, în contextul unor acţiuni civice organizate de către Liga Pro Europa din Tîrgu Mureş. Anamaria Pop locuia atunci la Satu Mare şi publica mai ales în presa culturală locală. În acei ani, s-a implicat direct în procesul de reconciliere româno-maghiară, relaţiile interetnice fiind afectate de politica şovină ceauşistă, cît şi de explozia violenţelor de la Tîrgu Mureş, în martie 1990.
Îmi aduc aminte de întîlnirea noastră în aprilie 1991 la Schierke, localitate din fosta R.D.G., unde s-a desfăşurat un simpozion dedicat României. Deşi avea o invitaţie oficială, nu i s-a dat viza de intrare în Germania. Abia după proteste, Anmaria Pop a primit viza, ajungînd cu întîrziere la simpozion, unde şi-a prezentat referatul legat de preocuparea ei civică principală: relaţiile maghiaro-române. În următorii ani, ea a tradus, în limba română, nenumărate cărţi ale unor autori din Ungaria.
Amintim aici doar cîteva din lista lungă, postată de Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor care a anunţat moartea scriitoarei şi traducătoarei:
Péter Esterházy: Verbele auxiliare ale inimii, roman, 1997, ed. a II-a, revăzută, 2007; O femeie, roman, 2002; ed. a II-a, revăzută, 2008; Harmonia cælestis, roman, 2008; Ediţie revăzută, roman, 2008; Privirea contesei Hahn-Hahn, roman, 2009; Cartea lui Hrabal, roman, 2009; Rubens şi femeile neeuclidiene, teatru, 2009;
Árpád Göncz: Moştenirea, nuvele, teatru, eseu, 1998;
Géza Szőcs: Rănită, sepia, poeme, 1999;
Péter Nádas: Sfârşitul unui roman de familie, roman, 2001; Rănile bătrânului continent, eseuri, 2010; Apocalipsa memoriilor (I-II), roman, 2011.
Sándor Márai: Lumânările ard până la capăt, roman, 2004; ed. a II-a, revăzută, 2011; Moştenirea Eszterei, roman, 2006;
Imre Kertész: Altcineva, jurnal-eseuri, 2004; Drapelul englez, proză scurtă, 2004.
De-a lungul anilor, Anamaria Pop a fost supusă atacurilor din partea unor naţionalişti, atît în România, cît şi în Ungaria. Nu s-a plîns niciodată, doar din cînd în cînd făcea aluzii la această stare de fapt.
Astfel, într-o scrisoare ce mi-a trimis-o pe data de 24 august 1994, din Budapesta, ea a strecurat propoziţia amară în care-şi exprima deziluziile, anticipînd decizia ei de mai tîrziu, de a se muta în Ungaria: „Nu ştiu dacă sînt bine, dar trăiesc”.
Deoarece cunoştiinţele mele rudimentare de limbă maghiară nu ajungeau ca să desluşesc anumite „subtilităţi” în diverse texte, apelam, deseori, la ajutorul ei. Mă ajuta totdeauna cu promptitudine. Astfel, mi-a dat o mînă de ajutor cînd am scris despre criminalul de război Albert Wass şi despre scriitorul pro-nazist, József Nyirő, despre revista de samisdat „Ellenpontok” sau despre implicarea lui Heltai Péter („Hegel”), ca eminenţă cenuşie, în elaborarea controversatei legi a audiovizualului din Ungaria lui Viktor Orbán.
Anamaria Pop niciodată nu s-a eschivat de la acţiuni publice, alăturîndu-se celor care protestau sau criticau deraierile naţionaliste care, în ultimii ani, se tot înmulţeau. Fără ezitare, ea a semnat, de pildă, anul trecut, o scrisoare adresată ICR-ului, după ce filiala din Berlin programase proiectarea filmului „În spatele cortinei de fier” care, precum se spunea în scrisoarea amintită, „reabilitează reprezentanţi ai unei mişcări extremiste de dreapta, anti-democratică, totalitară şi antisemită”.
Anamaria Pop a dus-o greu din punct de vedere material şi din punct de vedere al sănătăţii. Un prim tratament i-a ameliorat boala. Cancerul nemilos, însă, a reapărut şi a învins-o.
