Gheorghe Cojocaru în dialog cu Vasile Botnaru în studioul Europei Libere de la Chișinău.
Gheorghe Cojocaru: „Între 17 iulie și 2 august 1945, 60 de ani în urmă, la Potsdam, la palatul Cecilienhof, reședința ultimului prinț al coroanei germane, din zona sovietică de ocupație a Germaniei, s-a ținut Conferința de la Potsdam a Marilor Puteri Aliate, după cum a intrat în istorie, în condițiile în care războiul se încheiase în Europa și Africa, dar continua încă în Pacific. Alături de Stalin și Churchill la Conferință participa pentru prima dată Harry S. Truman, noul președinte al Statelor Unite ale Americii, care luase locul lui Franklin D. Roosevelt, decedat în aprilie același an. Churchill, care a condus Marea Britanie prin focul și suferința războiului, pierzând alegerile parlamentare din 25 iulie, va fi înlocuit de noul prim-ministru, Clement Attlee.”
Europa Liberă: Cum erau formulate sarcinile de pe agendă atunci? Care erau interesele celor trei mari puteri care au înfrânt Germania și aliații acesteia?
Gheorghe Cojocaru: „Reglementarea postbelică în Europa era principala preocupare a liderilor celor trei mari puteri aliate pe durata războiului, a cărui încheiere va scoate la suprafață din nou cu o tot mai mare acuitate divergențe profunde și ireconciliabile dintre o Uniune Sovietică în plină expansiune și tabăra anglo-saxonă care avea o viziune contrară celei sovietice asupra noii ordini mondiale.
Pe agenda Conferinței erau trecute chestiunea reparațiilor de război, soarta Germaniei și a foștilor ei aliați ca Italia, România, care a întors armele în august 1944, și Ungaria, dar și a Finlandei, ca stat asociat. Stalin a venit la Conferință cu, practic, aceeași listă a pretențiilor, cu care a mers ministrul său de externe V. Molotov la Berlin, la întâlnirea cu Hitler, din noiembrie 1940. Stalin a cerut condiții preferabile de trecere pentru vasele sovietice prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, o bază militară pe malurile Bosforului, urmărind să dețină astfel cheile la Marea Neagră, pretinzând și o parte din coloniile italiene din Africa, pretenții de neacceptat pentru Londra și Washington.”
Europa Liberă: Într-un final, ce hotărâri s-au luat la Potsdam?
Gheorghe Cojocaru: „Mai puțin decât cei trei lideri și-au propus, dar care au ajuns, totuși, la un acord asupra unui mecanism pentru administrarea celor patru zone de ocupație ale Germaniei; în problema despăgubirilor de război s-a acceptat ca fiecare parte să încaseze reparațiile din propria zonă de ocupație; s-a convenit și asupra frontierei de vest a Poloniei, iar Stalin a promis să deschidă frontul împotriva Japoniei.
În legătură cu trasarea frontierei vestice a Poloniei, la Conferința de la Ialta se convenise ca drept linie de demarcație dintre Germania și Polonia să servească râurile Oder și Neisse, însă nimeni din tabăra aliaților occidentali n-a observat că existau două râuri cu același nume Neisse. Dacă Churchill înțelesese ca frontiera să treacă pe cel din Est, Stalin dimpotrivă, urmărind să mențină dușmănia polono-germană, atribuise Poloniei întreg teritoriul german dintre cele două râuri. Aceasta amintește de modul în care Imperiul Rus își atribuise la 1812 Basarabia, pretinzând un teritoriu mult mai mare decât cel care îi fusese cedat pe nedrept de Sublima Poartă.”
Europa Liberă: Dacă ar fi să formulați în câteva cuvinte semnificația istorică a Conferinței de la Potsdam, cum ar suna aceasta?
Gheorghe Cojocaru: „Conferința de la Potsdam a fost ultima din seria întâlnirilor liderilor celor trei mari puteri ale lumii, unde s-a pus începutul divizării Europei în cele două mari sfere de influență, sovietică și occidentală, și s-a tras un ultim acord în vederea încheierii războiului al doilea mondial în Pacific.”
