Există mult adevăr în afirmația că relațiile moldo-române trebuie să funcționeze ireproșabil sub orice guvernare și pe orice anotimp, indiferent de crizele politice de la Chișinău și București. Aceste relații între instituții, comunități profesionale, universități și între persoane clădesc viitorul nostru comun, ajută Republica Moldova. Școlile de vară, seminarele, conferințele, taberele de odihnă și de studiu pentru profesori și elevi au schimbat mult percepția basarabenilor înstrăinați de lumea și civilizația românească, îndoctrinați de propaganda rusească și antioccidentală.
Reuniunile „pan-românești” funcționează, sunt apreciate în Moldova, dar din păcate despre ele se scrie și se vorbește nu atât cât ar merita. Totodată, această colaborare, acest schimb de experiență este ca o anticameră a integrării europene pentru basarabeni. Un „stagiu european” care are loc în interiorul aceleiași culturi, al aceleiași limbi. Programele pe care le dezvoltă Guvernul României în Moldova – știință, economie, învățământ, sănătate, sport etc. – dar și Institutul Cultural Român reprezintă una dintre investițiile cele mai sigure în relația cu Moldova: o investiție în oameni. Întrucât ei, oamenii, schimbă realitățile. O asemenea manifestație de tradiție se desfășoară la Râșnov, județul Brașov, între 31 iulie și 9 august – e vorba de Festivalul Internațional de Film Istoric, ajuns la a 7-a ediție.
Râşnovul și străvechea sa cetate care domină urbea se identifică, semnificativ, cu istoria cinematografiei româneşti, aici s-au turnat multe filme istorice, semnate de importanți regizori români. Manifestația de la Râșnov aduce în România şi în Europa de Est un nou concept festivalier în care proiecțiile de film se îmbină cu alte evenimente în conexiune cu temele principale ale festivalului (școli de vară, expoziții, conferințe, lansări de carte, târguri ale meșteșugarilor etc.).
Iată un scurt istoric al festivalului și al temelor puse în dezbatere. În 2009, la prima ediție – căderea Cortinei de Fier. Ediţia din 2010 a fost consacrată celui de-Al Doilea Război Mondial și Reginei Maria. În 2013 temele centrale au fost: Anul 1968; John F. Kennedy; Muzica anilor ’60 și un medalion Amza Pellea. În 2014 s-a discutat despre Primului Război Mondial, despre revoluţiile din 1989 și a fost evocat marele om politic român, Corneliu Coposu, martir al temnițelor comuniste.
În acest an temele festivalului sunt: Uniune vs. Secesiune, Papa Ioan Paul al II-lea, Hiroshima, Genocidul Armean, Nicolae Ceaușescu. Am fost invitat și eu să susțin o conferință în cadrul școlii de vară organizate de Institutul Cultural Român la Râșnov, plasând-o sub interogația „Ce ne uneşte şi ce ne desparte de Basarabia?”. Rezum, în cele ce urmează, câteva idei din comunicarea mea.
Întrebarea „Ce ne uneşte şi ce ne desparte de Basarabia?”, să recunoaștem, a fost mai rar formulată după 1991 din perspectiva conaționalilor noștri din dreapta Prutului. Știm ce ne unește: comunitatea de limbă, cultură, istorie și civilizație. În pofida acestor evidențe, Republica Moldova, adică cele trei sferturi din vechea Basarabie, nu s-a unit cu România, după cum au sperat mulți concetățeni ai noștri, în special intelectualitatea. Regimul fesenist al lui Ion Iliescu a preferat statu-quo-ul postbelic, deși unul dintre cei mai importați actori geopolitici care îl garantau, Uniunea Sovietică, dispăruse de pe harta lumii după numai patru luni de la semnarea tratatului de prietenie cu Gorbaciov. România totuși a avansat pe calea reformelor și occidentalizării, iar astăzi este membră a Uniunii Europene și un pilon sigur al NATO în Europa de Sud-Est, calitate cu atât mai valoroasă azi, în contextul revanșei imperialiste a Rusiei.
Republica Moldova a urmat un alt drum, a preferat să rămână (de fapt a fost ținută) în „zona gri”, pe orbita fostei metropole imperiale, și azi se află în fața unui eșec politic și economic de proporții, dar mai ales, trăiește un faliment moral - mult mai greu de surmontat decât orice deficit bugetar. De ce avem acest final trist, mai ales după șase ani de guvernare pretins pro-europeană, perioadă în care Moldova a beneficiat de un imens sprijin diplomatic și financiar din partea Occidentului?...
Cauzele sunt multiple și cine vrea să le înțeleagă în profunzime ar trebui să coboare în istorie, spre raptul teritorial de la 1812. Basarabia a fost izolată de procesul de constituire a statului român, a ratat modernizarea după model occidental. Apoi, după prea scurta perioadă interbelică, a suportat o feroce politică de deznaționalizare din partea regimului sovietic de ocupație. După 1991 societatea moldoveană nu a reușit să se solidarizeze în jurul unui proiect național, nu s-a smuls din dilema „Est sau Vest?”, iar elita sa politică, venală și cleptocratică, a cultivat jocul la două capete: și cu rușii, și cu lumea liberă. În România, în schimb, a existat un consens național asupra drumului de urmat, cel occidental, îmbrățișat și de clasa politică, indiferent de ideologiile de partid. În Moldova, pe lângă politicienii săi duplicitari, ezitanți și șantajabili (vezi chestiunea dosarelor fostului KGB, pe care nu le mai găsește nimeni – ori sunt stocate în Transnistria, ori au fost duse la Moscova), avem trupe rusești și un teritoriu separatist controlat de acestea. Dependența economică masivă față de piața rusească, ostilitatea sau măcar rezerva față de NATO – iată alte diferențe majore între românii din Basarabia în raport cu cei din dreapta Prutului.
„Falimentul moral” despre care am amintit mai devreme se vede în capturarea acestui stat de un regim oligarhic, care face complet irelevantă succesiunea garniturilor politice la guvernare, și, desigur, se manifestă în corupția copleșitoare. Ultima „ispravă” a Chișinăului – respingerea unui potențial premier reformist, Maia Sandu – a demonstrat ruptura abisală dintre politicieni și popor: sunt două entități care trăiesc în lumi paralele.
Ajunși în acest impas național major, revigorarea proiectului unionist în Republica Moldova era inevitabilă. Susținut și prin manifestații publice de societatea civilă basarabeană, de o serie de ONG-uri și asociații ale tinerilor, unionismul de azi – așa cum îl concep promotorii săi mai cultivați, mai educați – nu proclamă mutarea granițelor pe hartă, ci salvarea demnității acestui popor și a fiecărui individ. Adică, o agendă pentru cetățean, pentru binele lui, o revendicare civilizațională, întrucât statul moldovean a încetat să fie un mijloc pentru atingerea unor scopuri nobile, colective, ci a devenit un instrument în serviciul clanurilor mafiote.
Așadar: „Ce ne apropie și ce ne desparte de Basarabia?” Ne apropie ceea ce românii de o parte și alta a Prutului au reușit să păstreze frumos și durabil în pofida diferențelor pe care le-a ridicat între ei o istorie potrivnică: spiritualitatea comună. În rest, să nu uităm că vorbim de fiecare dată despre oameni, nu despre forțe impersonale, nu despre „zeități” care decid în locul nostru. Oamenii aruncă punți și tot ei le prăbușesc. Ar fi bine ca măcar de-acum încolo să alegem construcția, nu demolarea.
