Ca să arate că are în sânge fair-playul şi grija pentru public, primul drum făcut de Victor Ponta după ce a scăpat cu bine din croaziera prin Triunghiul Bermudelor a fost la fotbal, în Georgia. A făcut-o din mândrie naţională. Să vadă şi georgienii că şchiopul nu e şchiop destul dacă nu e şi fudul. Spune că s-a dus acolo să reprezinte România, deşi meciul era între reprezentativele altor ţări. Nici măcar tricoul naţionalei nu l-a pus pe el. Cumva a reuşit să iasă în evidenţă întrucât a fost cel mai important politician european prezent, fiind de altfel şi singurul. A avut chiar o mică sfadă cu jurnaliştii dacă a fost sau nu băgat în seamă de una dintre gloriile fotbalistice ale momentului. Are fotografii care demonstrează că fotbaliştii şi antrenorii îl preţuiesc. Şi că preşedintele georgian l-a primit la masa lui şi i-a dat un pahar de vin. Se laudă chiar că a pariat pe echipa care a şi câştigat, semn că are bun gust fotbalistic. Şi-a angajat de data aceasta propriii paparazzi, să nu mai vadă prin tabloide fotografii făcute neprofesionist. A abandonat cârja pentru a dovedi că poate merge pe picioarele lui, deşi i se văd peste umăr diverse stafii care-l ţin pe braţe şi-l tot împing de la spate.
Pentru Victor Ponta miza meciului de fotbal nu a fost Supercupa Europei, ci supravieţuirea la Palatul Victoria. Eschivele din ultimele două luni sunt o dovadă că încă mai poate dribla ghinionul. Şi DNA-ul. Până acum i-a reuşit. Plecările şi revenirile la guvern păreau, în ochii naivilor, eterna reîntoarcere la locul crimei a unui om care a luat în sinea sa decizia finală. Le-a dat şi le-a luat speranţe celor care-l voiau plecat definitiv, jucându-se cu sentimentele lor de revoltă şi dezgust. Cu toate că a avut atâtea nopţi la dispoziţie, premierul nu vrea să-şi dea demisia şi pace. Cine spunea că noaptea e un sfetnic bun nu se gândea la noaptea minţii. Victor Ponta nu pare hotărât să renunţe decât la cârje. Chiar şi renunţarea la conducerea partidului este tot o iluzie optică: se spune că nici de-acolo nu a plecat cu totul şi că ar superviza în continuare hotărârile conducerii.
Pleacă mereu, dar vrea să fie prezent şi se luptă pentru un loc în inima alegătorilor. Spune că vrea să le facă oamenilor binele promis şi că îi va mai bucura cu prezenţa până la anul şi chiar după aceea. E plin tot numai de laude de sine: că a crescut productivitatea, economia, lucrările de construcţii, numărul angajaţilor, ba chiar se pregăteşte să majoreze salariile cu procente care dau bâlbâieli la FMI. De altfel economiştii europeni şi nu numai au avertizat asupra populismului preelectoral, asasinul cel mai eficient al economiilor, mai ales când acestea cresc nu graţie productivităţii, ci consumului. Avertismente inutile faţă de care Victor Ponta este imun. El e mândru că e român. Invocă studii economice obscure şi articole din paginile publicitare ale marilor cotidiane care spun că România este „pe trend ascendent.” Ne anunţă că preţurile au scăzut în vreme ce veniturile au crescut. Şi da, de la 1 august, venitul său şi al altor demnitari s-a triplat după adoptarea deciziei referitoare la majorarea anticipată a salariilor celor mai importanţi demagogi ai ţării. O ducem din bine-n mai bine şi pentru asta, adaugă Victor Ponta, opoziţia îmi vrea capul.
Şi chiar aşa şi face. Eternul candidat la fotoliul de premier, Cătălin Predoiu, a făcut un pomelnic cu promisiunile electorale ale PSD-ului, pentru a demonstra că acestea nu au fost înfăptuite decât într-o porţie infinitezimală. Domnul Ponta selectează doar acele câteva promisiuni pe care le-a îndeplinit, ignorându-le pe celelalte o sută cincizeci nerealizate, după modelul nord-coreean, afirma Cătălin Predoiu care uită să spună că a extras promisiunile nerealizate din programul USL, pe când PSD şi PNL erau tovarăşi de drum, coperta acelui program fiind ilustrată cu pozele celor doi lideri politici mână-n mână. Târât de elocinţă şi de dorinţa de a-l compromite pe premier, la al cărui fotoliu râvneşte orbeşte de atâta timp, fostul PDL-ist Cătălin Predoiu îşi acuză de fapt partidul de demagogie electorală. El demonstrează parcă fără voie că pe scena publică singurele victime sunt alegătorii, toţi ceilalţi sunt complici. Actualizează astfel din perspectivă politică parabola orbilor care se trag reciproc în prăpastia propriilor promisiuni, pretinzând că merg înainte.
E greu de spus dacă diatribele etern-viitorului candidat PNL la fotoliu de premier au avut vreun ecou în rândul electoratului. Dar chiar şi-aşa, unde nu este convingător argumentul economic, poate fi cel naţionalist. Ca mereu în preajma alegerilor generale româneşti, calul de bătaie este guvernul de la Budapesta. Premierul lor cu premierul nostru îşi servesc palme în public într-un număr de clovnerie politică în care fiecare şut înseamnă un pas înainte în sondajele electorale, cu ajutorul talibanilor din tabăra cealaltă. Victor Ponta a învăţat de la maeştrii circului politic. Este jongleria care l-a ajutat ani la rând pe Corneliu Vadim Tudor să sape tranşee nici azi astupate în inima democraţiei.
Unii spun că gloaba muribundă a naţionalismului nici nu s-ar mai putea urni într-o Europă fără frontiere. Este sigur însă că, dacă e biciuită cu biciul potrivit, gloaba ajunge să mănânce jar. Victor Ponta speră să recicleze textele naţionaliste din campania trecută pentru prezidenţiale, când voia să creeze opoziţia între românii verzi şi cei care-l susţineau pe saxonul Klaus Iohannis. Se ştie că există paliere sociale sensibile la propaganda naţionalistă care pune sub semnul conspiraţiei antiromâneşti capriciile economiei, lipsa de perspective şi sărăcia endemică. Nici chiar în mijlocul festivelor enumerări ale propriilor merite economice, Victor Ponta nu uită să încurajeze suprematismul românesc în luptă cu maghiarismul revanşard şi să evoce vocaţia de învingători a românilor.
Jonglează cu cuţite ascuţite în momente delicate. Legea antilegionară a resuscitat controversele referitoare la istoria recentă şi a sfâşiat o dată în plus societatea românească. Mulţi susţin că preşedintele Iohannis a semnat cu uşurătate legea propusă de predecesorul său la şefia PNL, poate şi pentru a şterge amintirea unor controversate decoraţii, alţii îi reproşează că nu a cuprins în textul legii şi referinţe la regimul comunist, deşi ideea luptei de rasă este, principial, soră geamănă a luptei de clasă. Mulţi spun că ar fi fost necesară o dezbatere mai amplă pe tema asta, alţii se tem de paradoxul grămezii: de unde începe discursul naţional să devină naţionalist şi periculos pentru democraţie? Unii laudă legea pentru că a confiscat jucăriile preferate ale talibanilor naţionalişti, alţii o critică spunând că a restaurat grila comunistă de lectură a luptei antisistem, clasându-i pe duşmanii dictaturii proletariatului în rândul duşmanilor umanităţii şi folosindu-se, ironia sorţii, ca etalon de deciziile tribunalelor poporului. Nu e de mirare că sunt, în fine, unii care vorbesc despre ultima scamatorie postcomunistă: o societate în care rănile dictaturii proletariatului sunt încă profunde şi periculoase se luptă nu cu autorii acestora, ci cu primele victime ale lor, cu stafiile celor denumiţi până mai ieri „sfinţii închisorilor”, al căror supliciu continuă şi azi, când li se confiscă aripile şi aureolele.
Într-un fel de juxtapunere accidentală, dar profund semnificativă, decizia Casei Regale de a retrage principelui Nicolae titlul, excluzându-l totodată din linia de succesiune la tron a produs un adevărat cutremur mediatic. Discuţiile pe tema deciziei regale au resuscitat resentimente şi legende puse în circulaţie încă de pe vremea Anei Pauker. Este straniu să le vezi vehiculate ca pe nişte certitudini de opinia publică de azi. Singura miză a deciziei regale este, până una-alta, cea a succesiunii la o proprietate cu multe zerouri în coadă şi nu la un tron improbabil, dar interpretările în cheie conspiraţionistă ale deciziei sunt o altă formă de a dovedi că abcesele nevindecate ale trecutului recent cangrenează în prezent. Pentru unii monarhişti conjuncturali este o altă ocazie de a divorţa româneşte de familia regală. Profită astfel şi de publicitatea gratuită asigurată de telenovela regală. Se vorbeşte despre un complot securistic, despre infiltrări la nivel înalt, despre interese obscure, când este vorba cel mai probabil despre nepotrivire de caracter şi despre programe diferite de viaţă. S-ar părea însă că mediul nevindecat de naţionalism-comunism favorizează discursurile revanşarde, revizioniste. Extremismul de toate felurile se hrăneşte cu aşa ceva. Apostolii lui sunt ei înşişi acoperiţii sau descoperiţii acestei perioade, unii dintre ei dovediţi informatori sau ofiţeri de securitate, foşti activişti sau minţi simple, desfigurate de propagandă, personaje reciclate şi restituite fără pată, gata să fie refolosite pe scena publică şi pe prima pagină a ziarelor. Amnezia programată a societăţii lucrează pentru ei.
