Când vine vorba de ignorarea elementelor de bază ale Islamului ne amintim deîndată de acei militari occidentali din Irak, care le spuneau jurnaliștilor prezenți acolo că militanții al-Qaeda ce atacau trupele occidentale in Irak veneau din Afganistan… prin Iran!
Oamenii aceia ignorau total distincția dintre Islamul șiit si cel sunnit si ura eternă care le separă.
In mod evident, nu știau că pentru șiiți sunniții sint cei mai mari dușmani, fără impacare posibilă, si că invers șiiții iranieni sint văzuți de ceilalți musulmani ca o sectă ce nu-si are locul in Islam, practicate de niște păgâni care valorează mai puțin decât evreii si crestinii.
În cartea sa Covering Islam (Acoperind Islamul; „acoperind” în sens jurnalistic, se înțelege) Edward Said deplângea și ridiculiza faptul că atât de mulți comentatori și „experți” occidentali în Islam sint incapabili sa citească o pagină în arabă.
Acolo unde ar fi de neconceput ca o universitate să angajeze un profesor de literatură comparată care nu știe franceză, e încă curent să găsești islamologi a căror cunoaștere a Islamului se bazează doar pe texte traduse.
Desigur, când se ajunge la militari occidentali angajați în operațiuni în țări musulmane, carențele devin ingrijoratoare.
Pînă și Obama explica într-un interviu că faptul ca trupele americane din Afganistan nu au la indemana suficient de multi traducatori e pentru că respectivii traducatori sunt folositi actualmente in Irak, unde e mare nevoie de ei... părând a fi convins ca in Afganistan se vorbeste araba sau cel putin niste dialecte arabe.
Tot în Afganistan, majoritatea militarilor occidentali pe care i-am intervievat la fața locului nu păreau a face vreo distinctie intre arabi si afgani, de unde se poate deduce ca ei nu stiau nici ca arabii reprezinta doar o minoritate printre musulmanii planetei.
Nimeni in Afganistan nu vorbeste araba, cu exceptia mollah-ilor care au urmat intensive studii coranice, aceeasi fiind situatia si in Iran, Turcia, Pakistan etc. Ignoranta de acest tip nu le este insa proprie doar militarilor occidentali.
Odată, in Kabul, am fost rugat de un ofiter român din grupul celor veniți sa asigure protecția șoselei spre Kandahar sa ii spun „unde se afla cea mai apropiata moschee turcească”.
Când i-am raspuns mirat ca nu cred ca in Kabul sa existe vreo moschee turcească, m-a privit ca pe un lunatic si cu un gest larg mi-a aratat de la fereastră toate minaretele care se ițeau dintre ruinele orașului.
Am înțeles atunci că bunul om era convins ca afganii sunt un fel de turci. Musulmanii sunt intotdeauna extrem de surprinsi sau iritati cand descopera ca multi occidentali isi inchipuie ca termenii de arab, afgan, turc, iranian ar fi un soi de sinonime care pot fi folosite de-a valma, ca si cum ar fi interșanjabile.
Iritare cel putin la fel de mare pe cat e a noastra cand auzim pe cineva confundand Bucurestiul cu Budapesta (sau Bratislava), sau pe cat de mare e iritarea slovacilor si slovenilor cand descopera ca sunt confundati cu dezinvoltura.
Atunci insa cand mai-marii lumii dau dovada unei asemenea dezinvolturi, consecintele pot fi dramatice, atat pentru respectivii „arabi” sau „turci”, cat si pentru militarii trimisi sa-i democratizeze.
Sunniți - șiiți: două religii diferite
În contextul conflictelor din Orientul apropiat si al relațiilor complexe ale Occidentului cu Iranul, cu care occidentalii se regăsesc acum de aceeași parte a baricadei in fața ofensivei jihadiste din Siria si Irak, e regretabil că politicienii și strategii militari occidentali nu au mai limpede in minte diferențele profunde dintre cele două religii vrăjmașe care sunt islamul sunnit și islamul șiit.
Intr-adevăr, e vorba de două religii opuse, nu de două branșe ale aceleași religii, cum ar fi, la crestini, ortodocșii și catolicii.
Suniții sunt majoritari in Islam, in vreme ce șiiții sunt cei din Iran, din cea mai mare parte a Irakului si din cateva alte locuri, unde sunt minorități persecutate.
Faptul că si unii si alții folosesc Coranul nu îi face să fie aceeași religie. Ca o analogie, Vechiul Testament al creștinilor nu e altceva decat Tora ebraică cu o serie de capitole adăugate în final. De fapt, analogia cu opozița teologică și metaistorică dintre evrei și creștini este valabilă si în cazul opoziției dintre sunniți și șiiți.
Așa precum, in metaistoria creștină, evreii au ucis figura fondatoare, polul mistic ce era Isus, la fel, pentru șiiți inamicii totali, cu care nu poate exista împăcare, sunt musulmanii sunniți, care au masacrat figurile fondatoare ale șiismului: imamul Ali și fiii săi Hasan și Husein.
Pentru șiiții iranieni și irakieni, așadar, sunniții sunt dușmanii cosmici, care, pentru că i-au ucis pe profeții și stâlpii șiismului - religie a martiriului diferită de sunnismul originar, la fel cum creștinismul este o religie a martiriului în fața iudaismului originar - nu mai poate exista împăcare.
La rândul lor, pentru sunniți - șiiții sunt niște eretici ce trebuie stârpiti. Si pentru unii si pentru ceilalți, creștinii si evreii sunt de preferat branșei musulmane rivale.
Faptul că și unii și alții merg în pelerinaj la Mecca nu îi apropie mai mult decât îi apropie pe creștini de evrei faptul că și pentru unii și pentru ceilalți Ierusalimul are o semnificație metaistorică.
Asta nu doar că explică dușmănia de nestins intre Iran și Islamul sunnit, dar face cu atat mai rizibile afirmațiile acelor militari și politicieni politicieni occidentali care merseseră până la a sugera că Iranul ar fi colaborat cu al-Qaeda sunnită și jihadistă.
Alawiții din Siria
Clanul lui Bașar al-Assad, dinastia de fapt, căci Bașar a preluat puterea de la tatăl său, Hafez al-Assad, provine din minoritatea alawită, cripto-șiită, prezentă în masă de-a lungul litoralului, altfel zis în zone unde se află și instalațiile militare rusești, în porturile Tartou și Latakie. Alawiții practică o religie închisă, de inițiați, de tip șiit, motiv pentru care și sunt sprijiniți militar și economic de Iran, dar și de gruparea libaneză șiită Hezbollah, care s-a aflat până anul acesta pe lista SUA a organizațiilor teroriste, dar a fost scoasă după înțelegerea cu Teheranul in legătură cu programul nuclear al Iranului.
Aleviții din Turcia
Aleviții turci, care reprezintă circa un sfert din cei aproape 80 de milioane de locuitori ai Turciei, sunt de asemenea cripto-șiiți, la fel cum sunt și toate confreriile sufi din Turcia și Balcani. Orientarea șiită e dată chiar de numele respectivelor confesiuni: alawi și alevi, nume care le vine de la adorarea lor pentru Ali, ginerele asasinat al Profetului Mohamed.
Druzii
Druzii sunt, ca și alawiții, o religie inițiatică, cu elemente sincretiste, o religie etnică, se poate spune, căci nimeni nu poate deveni druz. Druzii se nasc de fapt în comunitatea lor, prezentă în Siria, Liban și Israel (unde li se permite să efectueze serviciul militar, spre deosebire de ceilalți arabi). Soția actorului George Clooney, Amal Alamuddin, e de origine druză.
Kurzii
Kurzii, care trăiesc în toate țările din Orientul Apropiat, sunt de limbă iraniană, apropiată de farsi din Iran, însă spre deosebire de iranieni sunt sunniți. Majoritatea kurzilor sunt membri ai unor confrerii sufi, deși unii sunt creștini, iar un număr nedefinit, de ordinul sutelor de mii, sunt de religie yezidi, o altă religie etnică, total închisă, care nu acceptă conversiuni și ai cărei membri nu se pot căsători decât între ei. Yezidi nu sunt nici musulmani, nici creștini, religia lor are elemente politeiste antice, iar ei sunt extrem de persecutați de către fanaticii Statului Islamic.
Ceremonie mistică de tip sufi printre ceceni. (Dan Alexe, 1999)
Sufismul
Sufismul este de asemenea tradițional larg prezent în zonă. Sufismul este Islamul mistic, organizat în confrerii de derviși, cu ritualuri încă vii și astăzi. Sufismul este, in sunnism, ceea ce se apropie cel mai mult de o formă de spiritualitate organizată și colectivă. Șiismul, pe de altă parte, are nevoie mai puțin, sau chiar deloc, de asta. Șiismul este structurat, precum catolicismul, ortodoxia sau buddhismul tibetan, pe modelul unei piramide preoțești, unde funcționarii cultului, mollahii și imamii, formează o piramidă cu echivalentul episcopilor și arhiepiscopilor pe eșaloanele superioare, iar în vârf cu un echivalent al Papei la catolici: Ayatollahul șiit suprem.
Pe de altă parte, sunniții nu au o categorie preoțească. Imamul de la o moschee sunnită este precum fratele predicator la protestanți: el nu e uns, nu are o investitură divină. Și aici, în organizarea cultului, șiiții se disting profund de sunniți.
Despre două manifestări concrete ale sufismului contemporan am mai scris, cu exemple filmate, aici:
și aici:
Cât despre eterna chestiune legată de explicația progresului Occidentului si a depășirii culturale si tehnice a Islamului de catre lumea creștină post-renascentistă, ei bine, ea ține de statutul imaginilor în creștinism și în islam.
Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre
Explicația progresului Occidentului si a depășirii culturale si tehnice a Islamului de catre lumea creștină post-renascentistă ține de statutul imaginilor în creștinism… In mod surprinzator, nici macar un islamofob notoriu cum e Bernard Lewis nu a văzut-o… Există așadar ceva adevăr in afirmatia că iluminismul, epoca lui Voltaire, scepticismul si progresul tehnic nu se puteau dezvolta, asa cum s-a întâmplat, decât in creștinism… numai ca explicația nu stă în natura creștinismului, ci intr-un accident istoric.
Accidentul istoric constă in aceea că în creștinism a învins tendința ideologică ce consta în tolerarea - ba chiar încurajarea - reprezentării vizuale a textelor sacre și, implicit, a corpului uman.
Cele trei religii monoteiste impartașesc la origine același set de tabuuri si interdicții. Vechiul Testament nu e altceva decât Torah iudaică cu unele adăugiri. Coranul se inspiră din ambele.
„Să nu-ți faci chip cioplit” este o interdicție la fel de severă la baza celor trei ideologii monoteiste. Interdicțiile sint aceleași, iar creștininii nu ar fi trebuit nici să facă statui, nici să se atingă de porc, animal interzis cu strictete crestinilor in cartea de bucate a lui Moise numita Leviticul.
De aici furia iconoclaștilor care, fie în Bizanț, fie in cadrul protestantismului, au căutat să impună cu forța întoarcerea la o religie fără imagini, distrugând icoanele, spărgând statuile și arzând cărțile cu imagini.
În creștinismul pre-renascentist a învins însă curentul reprezentării corpului uman. Analfabeții - majoritatea- aveau astfel in mod direct un acces la imaginarul sfânt, prin decorațiile figurate ale catedralelor, dar si prin omniprezența imaginilor. Pe deasupra, însă, diferența finală si definitivă față de Islam a fost atunci când Occidentul a inceput sa publice, de pildă, tratate medicale ilustrate.
Medicina empirică fusese pînă atunci mai dezvoltată în Islam, insa lumea musulmană nu a putut, pur si simplu, avea un atlas al corpului uman cum a fost cel al lui Vesalius, De humani corporis fabrica, publicat la Bruxelles in 1543, din pricina tabuului reprezentării, cel pe care creștinismul îl încălca, deși interdicția sacră era identică la toți monoteiștii.
E drept, si in Islam a existat dintotdeauna un minoritar curent figurativ. Islamul șiit, in special cel din Iran, sau aleviții turci (între un sfert si o treime din populația Turciei de azi) folosesc pe larg imaginile, prelungire firească a miniaturilor persane, iar in Iran circulă chiar un portret al lui Mahomed tînăr, imberb si radios, lucru de neconceput in riguroasele țări sunnite.
Șiismul este însă o disidență in Islam (numele însuși de shi’a înseamnă ruptură), si chiar si in Iran imaginile sint doar tolerate, iar niciodată incurajate. Despre portretul lui Mahomed tânăr, foarte des expus, se spune, ca o scuză, ca ar fi fost pictat… de un calugăr creștin.
Dacă, însă, și in crestinișm ar fi învins puriștii dușmani ai imaginilor - iconoclaștii in Bizanț, sau niste pre-reformați in occident - Vesalius nu si-ar mai fi putut publica atlasul corpului uman, iar medicina ar fi ramas, ca in Islamul tradițional, o prelungire a celei antice, bazată pe plante, lipitori și lanțetă.
Iată, încălcarea interdicției „să nu-ți faci chip cioplit” a stimulat așadar progresul, precum si încălcarea tabuurilor alimentare si sociale, identice in textele sacre creștine cu cele ale evreilor. Incurajarea reprezentării. La fel - dacă in Islam ar fi învins curentul șiit, mai tolerant cu imaginile -, ne putem inchipui un potențial de progres artistic, tehnologic și social.
Altminteri, nimic in creștinism, in ideologia textelor sacre, nu încurajează si nu putea lăsa sa se prevadă ceea ce s-a întâmplat. Asta, ca răspuns celor care insistă pe „civilizația iudeo-creștină”…
Occidentul s-a dezvoltat, in realitate, încălcând tabuurile iudeo-creștine.
