Născută la 26 martie 1993 în orașul Chișinău. A absolvit zece clase la Liceul „Mircea Eliade”, după care în urma câștigării unei burse de studiu „HMC Projects in Central and Eastern Europe” la Sedbergh School, în Marea Britanie, si-a încheiat, după doi ani, studiile liceale. A intrat la licență, la Universitatea București, Facultatea de Istorie, specializarea Relații Internaționale și Studii Europene în 2013, iar acum se afla în ultimul an de facultate, pentru un semestru de schimb de experiență la „Charles University” în Praga, prin intermediul programului „Erasmus+”.
LUNI
Dimineață, aud din pat, pe jumătate adormită, sunete familiare – tata pregătește infuzia de ceai înainte de a pleca la lucru și mama lasă toate prioritățile pe care le avea, ca să gătească bunătăți de-ale sale. Mă simt puțin egoistă. În cei aproape șase ani de când am plecat din Chișinău, scurtele vacanțe acasă au fost un fel de sărbătoare. De data aceasta nu am anunțat că vin, ca să le fac o surpriză și totodată ca să nu le „deranjez” prea mult planurile. Degeaba.
Oare când o să aibă timp părinții să se răsfețe și pe ei înșiși? Sau când o să putem și noi, cu adevărat, să le oferim același „lux” pe care ni-l oferă ei?
Mă pornesc spre Centru, pentru a-mi lăsa o bijuterie la reparație. A 7-a oară i-a căzut una dintre pietricele, garanția i-a expirat, dar doamna Valentina probabil că mă recunoaște (sau, cel puțin recunoaște inelul) și își asumă responsabilitatea pentru „defecțiune”. Mersul cu troleibuzul devine un sport extrem când șoferul frânează coleric... încontinuu. Haz de necaz... umorul care, în cazul națiunii noastre, ne salvează, deseori, de la disperare. Ori ne împiedică, uneori, să luăm lucrurile în serios. Sau în cazul meu, reușește să-mi conserveze un optimism aproape neîntemeiat.
Cobor cu o stație înainte de „destinația finală”, ca să percep vizual realitatea din Piața Marii Adunări Naționale, aceasta după ce din troleibuz am întrezărit prin ferestrele cam sufocate de mâini și respirații, anterior, corturile socialiștilor & co.
Mă întristează imaginea generală a contrastelor, a paradoxurilor, a temporarei - permanentei tranziții neclare, a unui conflict interior ce momentan ne definește și îmi vine în minte un vers din poezia „Antiprimăvară” a lui Păunescu – „ ...Atâta iarnă e în noi...”.
Mă simt, pe de o parte, și eu vinovată, că o dată cu transferarea fie în cealaltă capitală românească, fie peste hotare am devenit mult prea puțin „implicată” direct în ceea ce se întâmplă în Chișinău, concentrându-mă să acumulez mai multe cunoştinţe şi experiențe prin diverse instituții și sisteme de învățământ.
Sper, însă, în viitorul apropiat, ca o parte din generaţia educată în străinătate să se impună și să implementeze cunoștințele dobândite, într-o țară care chiar are nevoie la fel de mult de ei, cât și de cei care deja s-au întors ori care au rămas acasă și încearcă să contribuie sincer la dezvoltarea instituţiilor statului şi societăţii. Dacă nu ne vom implica noi, tinerii, atunci cine să-şi asume destinul european al Republicii Moldova?
Nu am uitat că „Moldova e țara minunilor”, dar, până la urmă, obstacole și provocări vor exista întotdeauna, însă depinde de noi cum le gestionăm și, dacă într-adevăr credem în ideea pentru care luptăm sau o mimăm, doar. „Romantice gânduri”, vor spune scepticii. Mai vedem. Personal, le zic: „Pe curând!”.
În ultimii ani, am scris mai puțin decât mi-aș fi dorit, dar cum unele „vicii” nu se uită prea ușor, seara jurnalul nu pare atât de greu de închegat, cum credeam inițial.
MARȚI
Chiar dacă am lăsat Praga în urmă pentru o săptămână, lecțiile nu uită să mă urmărească și aici, așa că prima jumătate a zilei o petrec citind despre strategie, tehnici, realism, neoliberalism etc. Apoi, mai răsfoiesc Facebook-ul, să primesc doza necesară de „adrenalină”, scanând repede știri și comentarii. Apreciez sarcasmul și ironiile din unele dintre ele.
Spre seară, niște prieteni propun să „evadăm” din oraș pe câteva ore, să ne „odihnim” neuronii. Mergem în direcția Orheiului sau cum i se zice de la un timp, din păcate – „Șorheiului”. Prindem pe drum un apus sângeriu, fotogenic. Mă impresionează şi îmi readuce în memorie călătoriile din adolescenţă pe Nistru sau Prut. E chipul adevărat al Moldovei, de care mi-a fost şi îmi este dor, când sunt departe de casă. L-aș „îngheța” pe retina aparatului, așa cum ne îngheață și toamna pe noi, dar, din păcate, am cam pierdut momentul imaginilor calitative. Recuperez mâine.
MIERCURI
„Când stăpânul nu e acasă, joacă șoarecii pe masă”, ar fi spus bunica. Astăzi, observ că tata și-a lăsat geanta de la aparatul de fotografiat într-un colț. Cum al lui e mai performant decât al meu, nu ezit prea mult s-o fac pe copilul ștrengar și-l „împrumut” pentru o vânătoare de imagini.
„Toamna mi-a adus întotdeauna schimbări, așa că a știut cum să-și câștige un loc în inima mea”, meditez, îndreptându-mi pașii spre Valea Morilor. Astăzi nu mi-i grăbesc, ca de obicei. Astăzi vreau să savurez feeria sfârşitului de octombrie, să admir coafura arborilor poleiţi de atâtea culori, să merg pe covorul de frunze aurii, aşa cum o făceam în copilărie.
Între timp, prin fața ochilor mi se perindă exact mașina de la „Start” în care făcusem practica de șoferie. Îl urmăresc pe învățăcelul încordat cum stă încleștat de volan, „rupând” aproape și schimbătorul de viteză. Mă revăd pe mine de atunci și zâmbesc ușor. Am un magnet la „coincidențe”, oriunde aș merge.
Lumina e superbă, culorile și reflexiile arborilor în lac, la fel. Oboseala începe treptat să-mi dispară. Privind dinspre malul de lângă „Aventura Parc”, cu ușurință poți remarca un singur copac înalt-înalt, aproape drept și cu o coroană aurie, strălucitoare, care bate la ochi. Restul dintre ei au aproximativ aceeași formă, nuanțe similare și destul de pale. Nu se evidențiază în aceeași măsură ca și acesta dintâi. Fac ce fac, fiind o fire artistică (din când în când) și, asociez „singuraticul” cu oamenii care merg contracurentului. Inevitabil, „defect profesional”, mă gândesc la această imagine și din punct de vedere social, istoric, cultural, politic ce înseamnă. Îmi vin câteva personaje în minte.
Fiindcă îmi place să merg pe jos distanțe relativ mari, decid să înaintez spre Centru și să schimb „peisajul” (îmi amintesc că trebuie să prind în cadru și corturile). Iarăși, sunt aruncată în altă „dimensiune”, când ajung în preajma Liceului „Mircea Eliade” (blocul gimnazial-liceal), în care mi-am petrecut, practic, zece ani din viață. Refac traseu spre troleibuzul 22, prin Parcul Central prin care zăboveam, deseori, după lecții, ca să fiu, mai apoi întrebată, 2 ore mai târziu: „Cât timp poate să-ți ia să ajungi de la școală până acasă?”. Acum mă amuză întrebarea – atunci, nu prea.
În stație, cât „stau” cu ochii lipiți de ecranul telefonului, încercând să răspund la o invitație pe mai încolo în oraș, fosta profesoară de geografie, mă scoate din „hipnoza tehnologică” întrebându-mă ce mai fac și pe unde sunt. Exact ca în vechiurile timpuri, discutăm, așteptând transportul împreună.
Și cum sfârșitul încununează „opera” – spre seară un prieten are grijă să-mi facă ziua și mai frumoasă.
JOI
Tema centrală – guvernul. Mai corect zis – căderea sa. Și mai precis - iarăși. E un joc mizerabil de-a ţara, organizat de o clasă politică încremenită în trecut, care a ruinat speranţele oamenilor. Seamănă a depresie recidivistă, deja. (Auto)izolare cronică. Îmi simt capul greoi de la atâția de „dacă...”, precum în situația în care încerci să iei cea mai corectă decizie, niciuna nu ți se pare suficient de bună și totuși, ești constrâns să alegi. Unii colegi din București (de la Relații Internaționale și Studii Europene) o să se intereseze de ce se-ntâmplă la frații lor. Întrebările pe care le adresează, de obicei, mă fac să-nțeleg parțial gradul de confuzie pe care-l inspirăm pe scena internațională din cauza manevrelor clasei politice. Cum s-ar zice: „Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”.
Urmărim azi emisiunile dedicate subiectului, schimbând de la un canal la celălalt. Este incredibilă iresponsabilitatea politicienilor, dar şi răbdarea societăţii. Jocuri ridicole pe care cetăţenii le suportă fără să-i măture pentru totdeauna de pe scena politică. După ce „trăiești” politica de aici, afacerile interne sau externe ale altor state, normalitatea din ţările europene, începe să ți se pară aproape „plictisitoare”. La dinamica evenimentelor, mă gândesc ce problematică mai concretă, dar și originală (în ceea ce privește procesul confruntării dintre Est și Vest pe teritoriul Republicii Moldova), să abordez la teza de licență, astfel încât, până o termin, să nu pară „expirată”.
VINERI
Când revin acasă, ca să mă înfrupt din atmosfera de creaţie, mai trec pe la redacţia revistei „Natura”, în care simt, întotdeauna, prospeţimea cuvintelor şi văd cum se plămădeşte pâinea pentru mii de cititori. Vizitez un post de radio internaţional. Europa Liberă pentru mine înseamnă, în primul rând, cuvântul liber şi gândirea liberă, mai înseamnă şi ţările Uniunii Europene, în care am învăţat şi am descoperit farmecul adevărat al valorilor democratice, respectul pentru om şi viaţă, pentru lege şi corectitudine.
Afară e toamnă deplină şi octombrie ne spune în tăcere cât e de frumoasă Moldova. Poate că e singura bucurie pe care o au oamenii de aici, lăsaţi de izbelişte, în sărăcie şi uitare. Apropiindu-mă de postul de radio îmi spun sau poate visez că mâine sau poimâine, tinerii acestei ţări se vor aduna împreună, de pe toate meridianele, vor inunda Chişinăul şi vor face curăţenie în casa lor, vor aduce speranţa în sufletele cetăţenilor necăjiţi, transformaţi în ostatici ai timpurilor apuse. Şi cu tinereţea noastră vom da jos, pentru totdeauna, frontiera artificială care ne desparte de România şi de toată Europa civilizată. Şi vom începe o viaţă nouă, normală şi omenească. Și, că, în sfârșit, va veni primăvara și pe la noi, prin suflet.
