S-au lăudat peste tot că au ascultat ce spune strada, că au înţeles, că au sufletul şi gândul la electorat. Că „nu traseism, nu politicianism, nu demagogie”. Se pare însă că strada ascultată de ei era o fundătură în care nu-şi auzeau decât propriile discursuri. De multă vreme pentru ei strigătul străzii se confundă cu zarva de pe culoarele partidului.
Tragedia de la Clubul Colectiv, în urma căreia încă mai mor oameni, i-a sculat pe toţi politicienii din somnul de frumuseţe. S-au grăbit să colecteze lacrimile publice, să aibă cu ce-şi orbi votanţii când o fi să-şi bage votul în urnă. Alţii, mai radicali, cer capetele adversarilor, să le dea de-a dura pe stradă, doar-doar s-o potoli pofta de răzbunare a protestatarilor.
Cei care au crezut că durerea este un bun coagulant social au pierdut pariul. Mulţimea din piaţă s-a dizolvat, cernită de emoţia colectivă. Oamenii au plecat, rând pe rând, să-şi plângă dispăruţii. Străzile, până mai ieri ieşite din matcă, au secat. Optimiştii spun că războiul nu e abandonat, ci doar suspendat. Au programat o mare mişcare pe 1 decembrie, de Ziua Naţională, dar e posibil să nu se distingă de mişcarea oamenilor ieşiţi pur şi simplu la sărmăluţe cu sigle de partid şi la parada militară. Este posibil ca protestatarii să vrea să profite de îmbulzeala sărbătorească, în speranţa că, pe lângă falangele de nemulţumiţi, se vor aglutina şi ceva petrecăreţi. Numai că, profitând de deficitul general de atenţie şi memorie, televiziunile au găsit deja alte subiecte. Exorcizează frica, durerea şi spectrele celor dispăruţi cu ştiri despre partidul Oanei Zăvoranu şi licitaţia resturilor lui Vadim Tudor.
Sunt şi unii care consideră că revoluţia de ieri a fost doar o etapă în evoluţia lor interioară de azi. Au hotărât să vorbească în numele morţilor, să se organizeze, să schimbe sistemul din interior, profitând de noua lege a partidelor, mai permisivă cu partidele mici. Speră ca legile electorale să fie modificate, să se revină la alegerea primarilor din două tururi şi să fie eliminat sau măcar substanţial coborât pragul electoral.
Dar cine să-i asculte? În mod tulbure, târâţi de pofta de bani şi putere, politicienii partidelor abonate la Parlament au format un cartel politic ale cărui documente de partid sunt listele cu interlopi şi jurnalişti cumpăraţi şi catastiful contribuţiilor date pe sub masă. Scopul principal al efortului politic este să elimine intruşii de la masă, că prea se subţiază feliile de tort. Deosebirile între partidele parlamentare sunt doar geometrice, produse de jocurile de simetrie ale scenei politice. Aripa stângă nu se înţelege cu cea dreaptă, deşi amândouă îşi repetă gesturile în oglindă. Doar când e vorba să-şi voteze privilegiile sunt uniţi în cuget şi simţiri, nişte monoliţi de voinţă fără culoare politică, dar mirosind ameţitor a pucioasă. Nu e de mirare că puterea ne-a furat cu ambele mâini ca un cleptoman cinic şi ambidextru, care le dă oamenilor iluzia că primesc mai mulţi bani numai pentru a avea ei de unde fura mai mult. Nu e de mirare că au ignorat cu egală nepăsare mesajele celor din piaţă, auzind selectiv doar anumite lungimi de undă, cele ale infiltraţilor care le transmiteau mesajele politice.
Târguielile de la Cotroceni pe tema premierului au fost aşadar inutile, de vreme ce adversarii sunt fraţi siamezi, capete legate inoperabil de acelaşi trup. Îşi cară palme, dar sunt legaţi pe veci de aceleaşi interese şi aceleaşi armate de corupţi. În salonul prezidenţial s-au negociat noi majorităţi parlamentare şi niciun legământ politic n-a fost prea trainic pentru a rezista ofertelor de nerefuzat ale preşedintelui. Prea-generalul Oprea este hotărât să dăinuie ca românul în vremuri de zaveră – adică să stea în ochiul ciclonului, susţinând în continuare PSD, dar votând pentru noul premier, apoliticul Dacian Cioloş. Nu mai vrea la guvernare, s-a făcut mai înţelept, vrea doar cu cei care deţin puterea, să se bucure de bucuria lor. E derutat că nu-i e clar cine a învins de astă dată, să se întindă, covor de stele şi decoraţii, sub paşii lui. Pe de altă parte are senzaţia că, făcând stânga-mprejur pe călcâie către noii stăpâni, fără să se clintească din loc, este consecvent şi pilon de bază pentru orice construcţie politică. Deşi partidul lui s-a format tocmai din turişti şi dezertori, generalii din fruntea UNPR susţin că nu sunt imorali, traseişti şi inconsecvenţi, ci profund interesaţi de binele colectiv, că reprezintă spiritul de turmă al poporului. La rândul lui, PNL e surd ca un clopotar de când trage sirenele de coadă să alarmeze neamul de abuzuri reale sau imaginare. Nu mai înţelege vocea stăpânului şi stă în drum gata de orice, alegeri anticipate să fie, că aşa spunea Klaus Iohannis. Încearcă să-l fixeze în ochi cu conducerea lui bicefală dar, din lipsă de coordonare, fiecare cap priveşte în ochii altcuiva.
Tragedia de la Colectiv l-a maturizat pe Klaus Iohannis care a decis să-i ciuruiască pe toţi, fără discriminări. Negocierile de la Cotroceni s-au încheiat scurt şi concis chiar înainte de a începe. Preşedintele decisese deja: a respins candidatul PSD, le-a spus celor din PNL că alegerile se vor desfăşura la termen şi şi-a numit el premierul, întâmplător sau nu, o persoană agreată la Uniunea Europeană care să spună „da” în câteva chestiuni importante, inclusiv în cea a primirii refugiaţilor din Orientul Apropiat.
Unii s-au bucurat că preşedintele a prins glas, că părea chiar să aibă vorbele la el şi nu în buzunarul de la pieptul consilierului Mihalache. Alţii însă spun că prin gura lui vorbeşte ventrilocul de la Cireşica. Pentru că nu au fost primiţi la negocieri decât cei care erau în agendele uitate prin birouri de Traian Băsescu, refuzaţii i-au explicat preşedintelui, de departe, cu strigături, că aşa-zisa consultare cu strada din birou este irelevantă: strada a rămas în stradă, iar cei pe care i-a primit sunt nişte profesionişti ai oengismului, artişti ai corectitudinii politice, la fel de rupţi de voinţa străzii ca politicienii. Mai ales că parte dintre reprezentanţii societăţii civile veniseră cu mutările în plicul dat de diverşi politicieni marginali care făceau galerie pe reţelele de socializare. Încercarea de a da iluzia imparţialităţii şi a neutralităţii politice a eşuat, de vreme ce mai toţi aveau procură de la diverşi tătuci politici. După luni de autism, dialogul mimat de la Cotroceni a dat greş exact în ceea ce-şi propusese şi anume să ne iluzioneze că suntem cu toţii motivaţi şi responsabilizaţi de povara sufletească a morţilor şi răniţilor, de empatie, de solidaritate în faţa dezastrului. A fost şi o lecţie de dexteritate practică pentru învăţăcelul Iohannis, care studiază cu atenţie moştenirea predecesorului său, Traian Băsescu, să vadă cum de sunt şi azi politicieni care fac aport pentru acesta.
Însă nici în discuţiile de la Cotroceni, nici pe agenda parlamentară nu se găseşte mare lucru din voinţa protestatarilor din stradă. De pildă nimeni nu a luat în serios cererea ca partidele să se reconstruiască fundamental, să nu mai permită accesul personajelor compromise la vârf şi pe listele electorale. Poate că revolta din stradă nu a interesat clasa politică decât ca pretext pentru schimbarea la pupitrul dirijoral. Niciun politician nu s-a dus să vadă ce se petrece în stradă, susţinând că nu vrea să întineze puritatea protestelor. Klaus Iohannis însuşi, care spunea că i-a ascultat şi le-a înţeles nemulţumirea, s-a dus în piaţă când semnele ei vitale erau aproape de zero, s-o vadă în comă. Chiar şi negocierile se terminaseră, (era deci prea târziu ca să mai conteze), semn că nu a vrut decât să bifeze şi această ispravă numai bună pentru o nouă carte de memorialistică.
De îndată ce au plecat de la masa verde, politicienii au revenit la metehnele mai vechi. Au votat aproape toţi majorările salariale pentru bugetari, cu pieptul înainte şi privirea la alegători, mai puţin un anarhist de centru care a votat împotrivă. Ultimul tun electoral al lui Victor Ponta, se zice. De pe 1 decembrie, salariile medicilor ar urma să crească cu 25 de procente iar ale celorlalţi bugetari cu 10%. Se dau bani la toţi, să nu fie vreo discriminare, şi profesorilor de la liceele cu olimpici, şi celor de la liceele unde nu s-a mai luat bacul de decenii, şi doctorilor adevăraţi, şi măcelarilor cu diplome false. Să se bucure şi fluturaşii de salariu cu ocazia Zilei Naţionale. Amendamentul cu pricina reprezintă un efort bugetar suplimentar de vreo cinci miliarde de lei. Au subscris la această publicitate electorală toate turmele de oi politice, cu tot cu ciobanii lor. Se pregătesc pentru marea dare de mită electorală de la anul. „Am votat de jenă”, spune Raluca Turcan, deputată PNL, partid care se vrea al protestatarilor din stradă. Explicaţia ei este că liberalii nu ar fi putut influenţa votul, dar ar fi permis unor populişti demagogi şi foarte agresivi să arunce cu noroi în stânga şi-n dreapta, „spunând cum împărţim noi sărăcia în România.” Jena aceasta, altminteri comică, ţine de păcatele originare ale Ralucăi Turcan care provine din PDL, acea parte a PNL care a patronat cu cinism şi satisfacţii personale marile şi inutilele tăieri de salarii din guvernarea Boc, dar şi falsificarea votului la legea pensiilor. Pe vremea aceea, Elena Udrea era muza partidului şi campioană la absorbţii europene pentru activul de partid şi de stat, iar Raluca Turcan se făcea rudă prin alianţă cu preşedinţia, căsătorindu-se cu purtătorul de servietă al lui Traian Băsescu.
Lui Dacian Cioloş i s-a întins un covor de mine antipersoană în cale. Deşi are, teoretic, doar un an de guvernare, el ar trebui să mute munţii: are de făcut un guvern să-i mulţumească pe toţi, de conceput un program care, spune el, că nu va diferi prea mult de cel de până acum că nu mai are vreme şi de alcătuit un buget deja parţial consumat în avans de generozitatea cu care şi-au mituit electoratul cleptocraţii lui Ponta, ajutaţi şi de cei care au votat „de jenă”, de! să nu rămână în urna goală. Situaţia în care se află nu diferită prea mult de cea a lui Theodor Stolojan cu 25 de ani în urmă. Doi premieri criptoprezidenţiali.
Cu strâmbături şi nemulţumiri, mai toate partidele sunt gata să voteze noul şef de palat. Au dat un pas îndărăt, eschivă explicabilă înaintea alegerilor, când e mai convenabil să îndrepţi nemulţumirile către un guvern tehnocrat, să nu se gripeze cooperativa politică. Aşa că, deşi turbaţi de foame, nu vor la guvernare, să nu deconteze exorbitantele note de plată ale guvernului Ponta. Nici măcar partidul lui Dragnea nu vrea să plătească poliţele guvernului lui Ponta.
Deşi statul pe băncile opoziţiei îi bagă-n sevraj, le e jenă şi frică să pară prea ahtiaţi după putere. Se gândesc că ar putea da ochi în ochi de Ziua Naţională cu tinerii aceia atât de revoltaţi că nu le închizi gura cu o sărmăluţă unionistă. Iar politicienii nu vor să renunţe la mai mult de o sarma şi-o bere.
