Imigranților musulmani din Belgia li se spune „alohtoni”. Se tot scrie de vineri încoace despre Molenbeek, cuibul belgian de islamism, unde se ascundau câțiva din teroriștii de la Paris, ca și cum ar fi un oraș, sau o „localitate”, pe când în realitate e doar un cartier din Bruxelles. Arondisment, mai degrabă, după modelul parizian. Musulmanii care locuiesc aici sunt numiți în Belgia „alohtoni”.
Molenbeek, ca și Anderlecht, cunoscute pentru echipelelor de fotbal, sunt arondismente din Bruxelles numite, tradițional, communes. Unii au zis prin străinătate că Molenbeek e o municipalitate, sau un oraș aparte, dar asta e ca și cum ai spune că sectorul V din București, cu cartierul Ferentari e o municipalitate... Doar toată lumea a auzit de municipalitatea Ferentari.
Molenbeek, în sărăcia sinistră a cartierului, cu amestecul de populație imigrantă, majoritatea extrem de săraci, e un fel de Ferentari, cartierul sărac din București, cu tineri fără viitor și rău văzuți doar pentru că vin de acolo.
Musulmanii de acolo sunt magrebini sau turci. Există însă o foarte mare diferență între imigrația magrebină, nord-africană (Maroc, Algeria, Tunisia) și imigrația turcă. Culturile musulmane sunt total diferite, tradițiile și limbile și cotidianul nu sunt similare. Cele două comunități nu se amestecă. Locurile de cult sunt diferite. Căsătoriile mixte, turco-marocane, sau turco-algeriene, sunt extrem de rare și dezaprobate de comunitățile respective. Turcia e o candidată la Uniunea Europeană care își negociază aderarea, chair dacă negocierile sunt blocate de mai mulți ani din pricina derivei autoritare a președintelui Recep Tayyip Erdogan. Turcii în Occident, acolo unde sunt concentrați, în special în Germania, unde au fost invitați inițial, în anii 1970, ca Gastarbeiter, tind să se aglomereze în funcție de regiunea lor de proveniență. Ei recreează sate anatoliene în orașele occidentale în care emigrează și au tendința de a trăi între ei, vorbind doar turca, folosind alte limbi doar pentru contactul exterior.
Magrebinii reprezintă un cu totul alt tip de comunitate emigrată. Cum țările lor de origine, Marocul, Algeria și Tunisia, au o lungă tradiție francofonă, unde practica francezei era o etapă esențială a reușitei sociale, tinerii născuți în Franța sau Belgia au crescut în general vorbind franceză acasă. Acolo unde turcii vorbesc doar turca între ei și au o identitate precisă, în funcție de regiunea din care provin, magrebinii vorbind cu părinții lor o francează proastă, cu accent ușor identificabil.
Majoritatea trăiesc în cartiere de blocuri, sărace, fără viață de noapte. Fiind deseori controlați de poliție din pricina accentului lor, obținând greu locuri de muncă, mulți se simt excluși din societatea în care trăiesc, deși sunt născuți acolo. Acestea sunt unele din elementele care explică de ce tinerii occidentali de origine magrebină sunt mai predispuși spre radicalizarea islamică decât tinerii turci, a căror identitate e limpede și care, deși nu caută să se integreze mai mult decât magrebinii, se simt mai puțin excluși tocmai pentru că nu caută atât de mult să se integreze.
De aceea, delincvența alohtonilor de origine magrebină o depășește de departe pe cea a alohtonilor de origine turcă. Turcii, trăind în vas închis, practică un rackett și o delincvență întoarse doar spre interiorul comunității lor. Tinerii magrebini, însă, au o agresivitate întoarsă spre exterior, spre societatea care nu îi acceptă.
Acasă, acești tineri magrebini au deseori un tată autoritar, de prima sau a doua generație, care le vorbește în franceză cu accent rușinos, iar nu în arabă. Tinerii magrebini se regăsesc astfel într-o situație identitară săracă și schizoidă. Islamul superficial care li se transmite acasă sau la moschee nu e suținut de faptele învățătorilor lor.
Asasinii jihadiști, teroriștii din Paris, născuți în Franța, proveneau dintr-un asemenea mediu. Soluția, pentru ca asta să nu se repete, va necesita răbdare și lucru pe o întreagă generație.
