„Uniți cu Putin împotriva terorii?” – își intitulează interogativ un comentariu, distribuit de Project Syndicate, Nina L. Khrushcheva, profesoară de politică internațională și decan asociat la The New School de la New York. Ea trece în revistă atitudinea președintelui rus Vladimir Putin față de Occident, reamintind declarațiile sale din anul 2000. „Rusia este parte a Europei. Nu îmi pot imagina țara mea în izolare față de Europa și ceea ce noi numim îndeobște lumea civilizată. Imi este greu să vizualizez un NATO ca inamic”, declara Putin atunci intervievat de BBC.
„Relațiile au început să se deterioreze numai în 2002, atunci cînd NATO a început convorbirile pentru admiterea Bulgariei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, României, Slovaciei și a Sloveniei.” Comentariul continuă observînd că: „Atitudinea belicoasă a lui Putin a fost mai tîrziu întărită de îngrijorări față de problemele interne: o profundă recesiune, care a făcut necesară canalizarea mîniei alegătorilor. Dar abia după intervenția Rusiei în Ucraina și anexarea Crimeei, în martie 2014, poziția lui Putin s-a schimbat în mod deschis în una de confruntare, portretizîndu-și țara ca victimă a agresiunii.” După spusele lui, într-un mesaj televizat la scurtă vreme după anexarea Crimeei, Occidentul „ne-a mințit de multe ori, a luat decizii în spatele nostru, ne-a plasat în fața faptului împlinit. Așa s-a întîmplat cu expansiunea NATO spre Est și cu desfășurarea infrastructurii militare la hotarele noastre.”
Ulterior, notează prof. Nina L. Khrushcheva, Putin a părut că încearcă să-i răspundă lui Obama și descrierii pe care a făcut-o Rusiei, ca „putere regională”, încercînd să demonstreze capacitatea Kremlinului de a acționa la scară mondială – cel mai vizibil prin intervenția în Siria.
La summit-ul G-20 din Turcia, Putin a adoptat un ton diferit, întinzînd o mînă: „Propunem cooperare în domeniul antiterorismului… Dacă partenerii noștri cred că a venit timpul să ne modificăm relația, noi o vom saluta”.
„Logica în spatele deschiderii lui Putin este clară” – se scrie în comentariul distribuit de Project Syndicat – „Rusia și-a atins obiectivul în Ucraina: un conflict înghețat ce va permite Kremlinului să joace un rol permanent în politica țării. Țelul lui este acum să convingă Occidentul să-și ridice sancțiunile”. […] Atacurile de la Paris i-au furnizat lui Putin ocazia de a-și prezenta operațiunile militare din Siria ca un serviciu adus Occidentului…”
După opinia politologului american, „Statele Unite și aliații ei europeni au cîștigat brusc o pîrghie importantă de influență asupra Kremlinului și nu ar trebui să ezită să o folosească. În timp ce Occidentul nu ar trebui să se grăbească să ridice sancțiunile – disputa asupra Crimeei este improbabil să se rezolve repede – utilizarea dorinței Rusiei de a fi recunoscută ca o mare putere, la scară mondială, este o strategie utilă. Conflictul înghețat din estul Ucrainei poate fi încălzit dacă Rusia este convinsă să respecte Protocolul de la Minsk, să-și retragă trupele de la frontieră și să ușureze organizarea de alegeri locale în baza standardelor internaționale.”
Comentariul conchide: „Dacă Putin vrea într-adevăr să arate într-o măsură bunăvoință prin cooperare în Ucraina, Occidentul ar trebui să ia în considerare mici concesii oferite în schimb. Participarea Rusiei în bătălia împotriva Statului Islamic […] ar putea merita prețul.”
Un comentariu apropiat ca ton este publicat și de săptămînalul londonez „The Economist” sub titlul „Teroarea în Paris împinge Rusia și Occidentul spre o mai mare apropiere”. „La început, bombele lui Putin au făcut prea puțin pentru a cîștiga simpatia Vestului. Guvernele occidentale s-au plîns că Rusia lovește mai mult grupările rebele sprijinite de americani, decît cele ale Statului Islamic. Dl. Obama a numit strategia rusă „o rețetă pentru dezastru”. Indiferent de intenții, separația dintre Rusia și Occident s-a adîncit doar.” Dar, și în „Economist”, se observă că discuțiile despre o mare coaliție [anti-ISIS] au fost reînoite după atacurile de la Paris, citîndu-se avansul făcut de Putin la summitul G-20, unde președintele rus spunea: „Viața merge înainte, totul se schimbă: apar noi probleme, noi amenințări, noi provocări, ce nu pot fi rezolvate de unul singur. Este nevoie să ne unim forțele.”
Vl. Putin a anunțat, pe urmele președintelui Franței, o intensificare a bombardamentelor în Siria pentru a răzbuna cele 224 de persoane ucise în Sinai, promițînd să-i caute pe teroriștii autori: „pretutindeni, indiferent unde se ascund. Îi vom găsi în orice loc al planetei și îi vom pedepsi.” „Occidentul – se comentează în „The Economist” – pare interesat sau, cel puțin, resemnat la ideea că acțiunea împotriva Statului Islamic înseamnă conlucrare cu Rusia. […] Oficialitățile de la Casa Albă au calificat discuția Dlui Obama cu Dl. Putin drept constructivă. Premierul Marii Britanii a vorbit după întîlnire de un „compromis”. Dl. Putin și-a semnalat dorința de a face un tîrg, oferindu-se, într-un gest rar de conciliere, să pună capăt îndelungatei dispute asupra datoriei Ucrainei față de Rusia de trei miliarde de dolari…”
Comentariul din „The Economist” pune în evidență însă că, în ciuda aparentelor gesturi reciproce de bunăvoință, „rămîn obstacole serioase în fața unei cooperări”. „Cele două părți mai trebuie să cadă de acord în privința destinului lui Bashar al-Assad, președintele sirian și aliatul Moscovei. […] Separarea alianței împotriva Statului Islamic de situația din Ucraina se va dovedi, de-asemenea, complicată. Deși o încetare a focului a contribuit la reducerea tensiunilor în estul Ucrainei, elementele politice ale planului de pace de la Minsk urmează încă să fie puse în aplicare, însemnînd că luptele ar putea izbucni iarăși. În ultimele cîteva zile șase militari ucraineni au fost uciși în ciocniri lîngă Donețk.”
„Iar, în ultimă instanță, parteneriatul necesită încredere și, după doi ani de separare pe tema Ucrainei, între Rusia și Occident există puțină încredere. Un inamic comun nu va pune capăt suspiciunii și animozității și, nu pe ultimul loc, fiindcă poziția Dl-ului Putin acasă depinde într-o mare măsură de anti-americanismul lui. Firește, președintele Comitetului de politică externă al Parlamntului rus, Alexei Pușkov, a sugerat că prin poziția sa nesocotită coaliția condusă de americani ar fi responsabilă pentru morții de la Paris. […] Indiferent de imperativele strategice – conchide comentariul din „The Economist” – a zice „ți-am spus eu” este o bază subțire pentru cooperare.”
