Uneori nespecialiștii, dotați cu empatie și har narativ, interpretează mai bine întortocheatele arcane ale sufletului teroriștilor islamici decât toți docții islamologi. Asta pentru că teroristul sinucigaș nu o face cel mai adesea din rațiuni teologice, ci pentru că este un ratat social, profesional și afectiv.
Scriitorul britanic Martin Amis a prezentat faptul magistral in textul său ficțional Ultimele zile ale lui Muhammad Atta, publicat în revista The New Yorker în 2006. Muhammad Atta era șeful teroriștilor care au pilotat avioanele în atentatele de la New York din septembrie 2001. Martin Amis îl reconstituie ca pe un ratat frustrat, fără viitor, care nici măcar nu era credincios, ci doar voia, precum acel criminal antic ce a incendiat templul lui Artemis de Efes, să comită ceva uriaș colosal, înainte de moarte.
Tot în 2006 apărea în Germania micul studiu al filosofului și moralistului Hans Magnus Enzensberger: O cercetare despre perdantul radical (Schreckens Männer. Versuch über den radikalen Verlierer, Suhrkamp Verlag, 2006). Hans Magnus Enzensberger decriptează parcursul teroristului tot din perspectiva ratării în viață și în societate. In loc să se sinucidă, acest ratat ideologizat își propune să ia după el cât mai mulți din semenii săi.
Ideologii distrugerii ajung să convingă populații întregi că sunt perdanți și că restul omenirii e împotriva lor. Perdantul refuză orice discuție în contradictoriu și orice compromis. „Consultarea unei hărți”, spune Hans Magnus Enzensberger, „nu îl putea convinge pe Hitler că o națiune de dimensiuni modeste cum era Germania nu putea învinge întreaga planetă.”
Hitler reușise să-i pe convingă pe germani că sunt cu toții perdanți. Iar la sfârșitul războiului, precum sinucigașii care iau totul cu ei, el ajunsese să spună că „poporul german nu merită să supraviețuiască”. Exact precum teroristul perdant radical, care, știind că viața lui nu valorează nimic, nu prețuiește in nici un fel nici viața celorlalți.
Spre deosebire însă de teroriștii vremurilor trecute, cei islamici trăiesc intr-o societate a spectacolului și au devenit experți cel puțin într-un domeniu: cel al internetului și mediilor de socializare.
Teroriștii islamici sunt intorși spre trecut, nu spre viitor. Ranchiuna lor este fără limite. In ultimele patru secole de decădere a islamului, nici o singură invenție importantă nu a fost opera unui musulman. Cum o spunea un autor irakian: „Dacă locomotiva cu aburi ar fi fost inventată de un arab, ea nu s-ar fi construit.”
Hans Magnus Enzensberger conchide însă, optimist, că teroriștii, perdanți absoluți, nu pot reuși să ne atragă pe toți în deriva lor de frustrați cosmici. Mai degrabă, într-o societate care produce în permanență perdanți radicali, e vorba de o amenințare de fundal, cu care va trebui să trăim alături pe vecie.
