De câtva timp trăim în cadența numărătorii inverse. Dacă până la 29 ianuarie 2016, susține Curtea Constituțională de la Chișinău, adică după scurgerea a trei luni de la demiterea guvernului, nu va fi învestit un nou Executiv, Parlamentul poate fi dizolvat chiar și în ultima jumătate de an de mandat a președintelui. În acest caz vom avea alegeri anticipate, iar sondajele avantajează partidele pro-ruse, electoratul fiind profund dezamăgit de actuala putere autodeclarată pro-europeană.
După ce PD a eșuat în tentativa sa de a înjgheba rapid un nou guvern, PLDM a decis să înceapă consultările pentru formarea unei majorități pro-europene și a unui cabinet de miniștri. Nu știm dacă această decizie are vreo legătură cu greva foamei în care a intrat Vlad Filat în închisoare, dar altă soluție nu există: dialogul și constituirea unei guvernări care să nu semene cu cele care au împotmolit Moldova în mocirla oligarhică.
PLDM afirmă că nu renunță la cele trei mari principii ale sale – un premier neafiliat politic, scoaterea instituțiilor de drept de sub controlul partinic și al persoanelor private, și demisia „finului” Candu din fruntea Legislativului. Decizia liberal-democraților a stârnit opinii și reacții diferite. Mulți o consideră o capitulare, o altă umilință în fața „păpușarului”. A spus-o și Igor Dodon, numai că socialistul își are propria agendă și am văzut că deși pretinde că luptă cu oligarhii, și-a dat voios mâna cu PD pentru a răsturna guvernul Streleț, iar acum forțează alegerile anticipate.
Confruntarea surdă între ceea ce numim „sistemul statului captiv”, pe de o parte, și societatea civilă, dar și acea parte a clasei politice care se opune cleptocrației, pe de altă parte, a intrat în faza finală. Pentru a recâștiga ceva din onoarea și imaginea sa destul de zdrențuită, PLDM e obligat să fie consecvent față de principiile enunțate mai devreme. Altfel vom avea un fel de „pupat piața Independenței”, ca în Caragiale, sau un soi de „pace de la Cozia”, cum a fost numit armistițiul înșelător semnat în miros de tămâie între minerii lui Miron Cozma și premierul Radu Vasile, în ianuarie 1999, pentru ca în scurt timp ortacii furioși din Valea Jiului să-și reia marșul spre București și să nu fie opriți decât printr-o acțiune hotărâtă a jandarmeriei române, la Stoenești, soldată cu arestarea liderului răscoalei și a altor 500 de instigatori, care voiau să dea o lovitură de stat.
Nici în Moldova mi-e teamă că nu suntem azi în situația în care lucrurile să se schimbe prin simple ameliorări graduale. Cel ce deține puterea absolută nu e dispus să negocieze poziții strategice. De ce? Pentru că cedarea unor funcții-cheie, cum e cea de procuror general sau șefia CNA-ului, înseamnă prăbușirea întregului castel de cărți de joc, ridicat cu atâta migală și coerență. O coerență a răului, desigur.
Și asta se vede din împotrivirea virulentă a PD-ului. Marian Lupu, care este președintele partidului, deși mulți cred că este doar o „interfață” vorbitoare, nu vrea în ruptul capului să audă de precondițiile PLDM. Firește nu pentru a ajunge într-o postură și mai penibilă au demis ei guvernul Streleț. Numai că PD-ul, după criza în care a aruncat Moldova, nu este în situația de a înainta pretenții unor parteneri de discuții. Ar fi un tupeu prea mare!
Dacă nu acceptă dezoligarhizarea statului, atunci democrații au la îndemână varianta unei alianțe cu socialiștii și comuniștii – „amicii” lor de pripas. PD și sponsorul său cu cel mai mare anti-rating posibil nu au înțeles că neîncrederea și dezgustul societății față de clasa politică sunt atât de mari – cum se vede și în sondaje – încât numai niște acțiuni radicale ar mai satisface opinia publică, precum demiterea imediată a șefilor de la instituțiile compromise, numirea unui premier cu o solidă reputație de reformator și discuții purtate transparent, nu cum s-a întâmplat azi în Parlament, unde deputații s-au ascuns de ochii presei în tentativa lor de a afla detalii despre miliardul furat... A trecut vremea negocierilor secrete, când jurnaliștii înghețau ore în șir, iarna, la ușa sediilor politice, doar pentru a auzi baliverne despre „valori și principii”, în timp ce politicienii partajau la masa verde instituțiile publice. Măcar amploarea protestelor din acest an, dacă nu și propriul obraz, s-ar cuveni să-i facă să priceapă că răbdarea poporului a ajuns la limită.
Ar trebui și politicienii să capete o conștiință de sine, convingerea că aparțin acestei țări și să nu o mai fure. Subliniez această idee: conștiința apartenenței. Am auzit-o din gura ambasadorului Bogumił Luft, miercurea trecută, 25 noiembrie, la Chișinău, când și-a lansat extraordinara carte „Românii în goana după happy-end” (Polirom, 2015). Ambasadorul Luft spunea că a avut sentimentul că Polonia este țara lui, că este responsabil pentru ea atunci când l-a văzut instalat prim-ministru pe Tadeusz Mazowiecki – unul dintre liderii „Solidarității”. Asta l-a făcut să se angajeze în diferite slujbe de stat. Tot cu același sentiment al apartenenței și responsabilității și-a preluat Bogumił Luft misiunea diplomatică la București și la Chișinău. Așteptăm și noi omul de calitate în care să avem încredere, pentru a chema în serviciul public forțe cetățenești capabile să scoată Moldova din captivitate.
Dacă nu stăm prea grozav cu sentimentul de apartenență la politicieni, ce simt cetățenii de rând? Îmi spunea recent o cunoștință care depusese dosarul de cetățenie la Iași, că există o avalanșă de cereri la Autoritatea Națională pentru Cetățenie de acolo. Nu se pot procesa decât o sută de dosare pe zi, cozile se formează de la 3 dimineața, cine ajunge mai târziu nu are nicio șansă să treacă în acea zi. Ce e în sufletul acestor oameni care-și sacrifică timpul, fac eforturi financiare considerabile doar ca să urce o treaptă a demnității, pentru că despre aceasta e vorba dincolo de niște facilități practice, oferite de cetățenia română. Este nevoia de a-ți recăpăta demnitatea pe care nu ți-o respectă nimeni la tine acasă și dorința de a-ți asigura copiilor tăi un viitor mai bun decât cel pe care ți-l rezervă „statul experimental” Republica Moldova.
Iar dacă guvernanților nu le-a păsat de binele public, s-au găsit alte țări să se gândească la moldoveni. În primul rând guvernul României, dar și alte state din Uniunea Europeană. Circa 800 de grădinițe au fost renovate în acest an pe banii contribuabililor români. Tot România a investit milioane de euro în restaurarea unor clădiri de patrimoniu, în Sala cu Orgă și în Muzeul Național de Arte din Chișinău, în construirea unui nou sediu pentru teatrul din Cahul, ca să nu mai evocăm miile de burse de studii, conductele de gaz și liniile de interconexiune energetică, din păcate în mare parte sabotate de Chișinău. Tot așa, ori de câte ori străbat traseul Sărăteni-Soroca contemplu panourile care ne spun că „reabilitarea acestui drum a fost finanțată de poporul american”. Nu de Rusia, nu de Vladimir Putin, ar trebui să observăm.
Pe 1 Decembrie, de Ziua Națională, la Chișinău a bătut un vânt puternic. O fi fost poate vântul schimbării, mai ales că printre numeroșii invitați la recepția festivă organizată de Ambasada României era și procurorul-șef al DNA Laura Codruța Kovesi – un anunț care a produs rumoare în imensa sală a Hotelului Leo Grand Convention Center… Nu știu dacă vom avea o schimbare în sensul dorit de noi, dar o ieșire din starea de înțepenire în care se află azi Moldova este inevitabilă. Numărătoarea inversă s-a declanșat. Și n-a mai rămas mult până când intriga să se dezlege.
