„O viață în două lumi: Epoca de aur de la Moscova și emigrația în Vest” este titlul amintirilor unuia din marii muzicieni ruși ai secolului al XX-lea, Rudolf Barshai. Memoriile, editate de Bernd Feuchtner și apărute recent la Editura Wolke, sînt parte a unui ansamblu impresionant de mărturii, la împlinirea a cinci ani de la dispariția sa, despre arta și viața celui ce a fost unul din ultimii martori ai unei epoci revolute a istoriei și culturii epocii comuniste din Rusia sovietică.
Alături de memorii, aparițiile includ un film documentar, „Nota”, încheiat de Oleg Dorman în 2012 și publicat acum în format DVD de casa EuroArts și un set de discuri cu înregistrări în cea mai mare parte inedite, 20 de CD-uri, ediție îngrijită de ultima sa soție, clavecinista Elena Barshai, la casa ICA Classics.
Născut în 1924 în apropiere de Krasnodar, dispărut în noiembrie 2010 la Basel, în Elveția, unde și-a trăit ultima parte a vieții, altistul, dirijorul și compozitorul Rudolf Barshai a fost o personalitate atașantă între marile nume ale culturii sovietice, apropiat și prieten al lui Dmitri Șostakovici, David Oistrah și Sviatoslav Richter pentru a numi doar cîteva din geniile timpului. Istoria și amintirile sale vin să completeze, cu detalii și exemple, ceea ce în general este știut din memoriile celorlalți mari muzicieni sovietici și ale colegilor săi din celebrul cvartet Borodin, formațiunea de cameră al cărui membru fondator a fost imediat după încheierea studiilor și a celui de-al Doilea Război Mondial, și în care a cîntat pînă în 1954.
Ulterior, alături de violonistul Julian Sitkovețki, pe care bucureștenii l-au putut asculta la Festivalul tineretului la începutul anilor '50 și care avea să se stingă din viață prematur, a format Cvartetul Ceaikovski, cu o scurtă existență, pentru ca, în 1955, să se consacre dirijoratului și să creeze o formațiune ce avea să devină celebră în întreaga lume, Orchestra de cameră din Moscova.
Întrebat de mai tînărul regizor Oleg Dorman în timpul filmărilor pentru documentarul „Nota” despre motivele care l-au făcut să emigreze în Occident în 1976, Rudolf Barshai răspundea: „Fiecare care a părăsit Uniunea Sovietică a avut un motiv anume. Mi-e foarte greu să vorbesc despre asta. Este o rană deschisă...” Dirijorul amintea primele frustrări cauzate de imposibilitatea de a-l cînta pe Mahler în Uniunea Sovietică, în vremurile așa-zise prietenii sovieto-germane, înaintea izbucnirii războiului și nota că „prima sămînță a plecării a fost pusă cînd am văzut atacul împotriva «formalismului», cînd i-au atacat pe Șostakovici, Prokofiev, Haciaturian.”
Ca și Sviatoslav Richter, Barshai își amintește și povestește cu o ironie tristă împrejurările și peripețiile momentului în care a trebuit să cînte la ceremoniile funerare pentru Stalin și, în aceeași zi, pentru Serghei Prokofiev. Într-o sentință memorabilă el spune că „istoricii vor scrie în viitor despre Stalin că a fost o personalitate politică majoră a epocii lui Șostakovici.”
În mulțimea frustărilor, formarea Orchestrei de cameră din Moscova a fost aceea care i-a dat totuși mari satisfacții muzicale, alături de concertele sale alături de David Oistrah, Sviatoslav Richter și Emil Gilels. „O adevărată orchestră de cameră nu poate fi formată din soliștii orchestrelor simfonice, ci din muzicieni de cameră, soliști sau membri ai unor cvartete. A trebuit să lucrez cu fiecare în parte, ca și cum aș fi deschis un Conservator de muzică” - spunea el.
Lista frustrărilor, ce aveau să-l împingă să emigreze, este lungă. A trăit presiunile de a semna scrisori de denunțuri, demers urmat chiar de muzicieni inteligenți, deoarece, cum îi spunea Șostakovici, ori alegi să te sacrifici tu însuți, ori [alegi] să accepți și să poți continua să creezi. Amintește cum, fiind în Mexic în turneu cu Orchestra sa, ambasadorul sovietic a încercat să-l facă să semneze o scrisoare de condamnare a Israelului. Argumente că așa ceva ar fi împotriva ideilor, a conștiinței și artei sale, nu au servit la nimic și doar amenințarea de a nu se mai întoarce la Moscova l-a făcut pe ambasador să renunțe la presiuni.
Într-un alt episod povestit cu umor, Barshai relatează cum o repetiție la Moscova i-a fost întreruptă de un grup de „tovarăși” care i-au spus că au venit „să-l felicite”. „Pentru ce, am întrebat. Fiindcă ai fost acceptat. Unde am fost acceptat? În partid. Le-am spus: dar n-am făcut nici o cerere pentru așa ceva. Ei bine, o poți face acum în scris, nu e tîrziu... Dar nu sînt pregătit, nu am fost membru în Komsomol, nu știu nimic despre marxism-leninism. Nu-i nimic, o să-ți găsim un pedagog...”
La tracasările de acest gen s-au adăugat interdicțiile cenzurii sovietice: de a-l cînta pe Hindemith sau sextetul lui Schoenberg, Noapte iluminată, de a cînta muzica unui geniu rus persecutat, compozitorul Alexandr Lokșin, autor a 12 remarcabile simfonii, de a dirija cea de-a 13-a simfonie a lui Șostakovici, „Babi Yar”, pe un fundal de antisemitism exacerbat. „De ce îți pierzi timpul cu Șostakovici și Prokofiev, în loc să cînți „Balada Soldatului?” îi spunea un politruc al partidului...
În tot acest timp, Șostakovici îl îndemna întîi să reorchestreze Arta fugii a lui Bach, iar apoi Simfonia a X-a a lui Gustav Mahler, două partituri ce aveau să devină lucrări cheie în timpul exilului său, aducîndu-i respectul întregii comunități muzicale internaționale și pe care le-a dirijat în marile săli de concert ale lumii. Dirijor între 1977-1981 al Orchestrei de Cameră a Israelului, consilier artistic și dirijor al Orchestrei Simfonice de la Bornemouth, ridicată anterior la nivel
internațional de Constantin Silvestri, director muzical al Orchestrei Simfonice din Vancouver și dirijor principal invitat al Orchestrei Naționale a Franței, Barshai a făcut o carieră strălucitoare în Occident înregistrînd operele zeilor săi muzicali, Bach, Mahler, Șostakovici, punîndu-l în lumină pe Alexandr Lokșin, realizînd numeroase transcripții și aranjamente de muzică de cameră.
În perspectiva timpului, spune Rudolf Barshai în filmul ce i-a înregistrat parte a amintirilor, singurul său mare regret că a părăsit Uniunea Sovietică a fost că a lăsat în urmă Orchestra de Cameră din Moscova, cu muzicieni de o calitate rară, cum a fost prim-violonistul său, Evgheni Smirnov.
