Violența în familie rămâne o mare problemă socială, nu numai în Republica Mioldova, pentru că de cele mai multe ori trece neobservtă sau este acceptată ca o „normalitate” a vieții. Centrul Memoria pentru reabilitatea victimelor torturii organizat miercuri la Chișinău o manifestare cu genericul „Un ceai și o vorbă dulce în loc de ceartă!”.
„Acum este campania internaţională împotriva violenţei. Când două persoane stau împreună la un ceai discută şi se rezolvă orice problemă”, cu acest îndemn voluntarii centrului Memoria au oprit astăzi din drum zeci de trecători, oferindu-le nu doar un ceai, dar şi pliante cu datele de contact ale organizaţiilor ce acordă asistenţă victimelor violenţei.
Anume această informaţie, recunoaşte Petru Sudelea din Criuleni, ajunge cu greu mai ales în mediul rural:
„Poate pentru că la sate puţin se lucrează în acest sens, or, ştim foarte bine: dacă o familie e sănătoasă, e sănătoasă şi ţara. Ştiţi, sunt întrebări, dar mai trecem la o anecdotă, la un cuvânt bun. Uneori îi spun şi eu soţiei: „Veruţa, aici nu eşti dreaptă”.
Europa Liberă: Şi ascultă?
Petru Sudelea: „Să străduie să o facă. Dacă nu, nu-i pun ceaiul…”
Europa Liberă: Dar Dvs o ascultaţi?
Petru Sudelea: „Bine, ne enervăm, ca bărbaţi, recunosc, o facem câteodată, dar nu ar trebui să trecem la nervi. Mai bine cu cuvântul, cu dragostea, aşa cum ne-au învăţat părinţii.”
Despre violenţă, e de părere Ludmila Albu, se vorbeşte cu jumătate de gură. Victimele, aşa cum spune femeia, preferă să sufere în tăcere, iar cei din preajmă evită să le vină în ajutor:
„Până acum era pe ascuns, mamele, soţiile în familiile cărora erau certuri, ascundeam. Chiar şi eu, acum sunt în vârstă, dar în trecut ascundeam să nu ştie cei din jur.”
Europa Liberă: Dar de ce oamenii preferă să tacă despre problemele lor?
Ludmila Albu: „Ştiţi, era ruşine înainte şi noi întotdeauna răbdam toate petrecute în familie, certurile etc, de frica părerii celor din jur noi răbdam cât eram tinere”.
Lucia Untilă, crede că violenţa în familie, îndreptată împotriva femeii, copiilor, bătrânilor sau chiar a bărbaţilor, nu reprezintă nimic altceva decât lipsa celor şapte ani de-acasă:
„Cearta nu aduce la nimic bun, nici în familie, nici în societate. Ar fi bine noi, acasă, în familie să vorbim mai mult, fiindcă în societate sau că nu se ajunge timp sau că suntem în suntem într-o situaţie mai stresantă cu toţii.”
Europa Liberă: Dacă aţi cunoaşte un asemenea caz, aţi şti unde să vă adresaţi?
Lucia Untilă: „Credem că este poliţia, în primul rând, în al doilea rând avem Casa „Mărioarei”, dar în primul rând este poliţia, care ar trebui să ne păzească şi să ne ocrotească”.
Directoarea Centrului Memoria pentru reabilitatea victimelor torturii, Ludmila Popovici, spune că psihologii instituţiei au ajutat pe parcursul acestui an peste patruzeci de victime ale violenţei în familie.
Este important, precizează directoarea, ca acestea să înţeleagă că nu trebuie să înfrunte pe cont propriu agresorii:
„Am avut recent un caz când persoana a fost ajutată, am documentat cazul, am făcut extrasul din fişa medicală, a durat ceva timp. După ce am pus şi eu semnătura, colega îmi spune: ei s-au împăcat. Zic foarte bine, dar agresorul va şti că persoana este undeva ajutată, documentat cazul şi dacă se adresează din nou la poliţie, va avea deja un document clar care va ajuta să-şi rezolve problemele în instanţă. Este foarte important ca agresorii să ştie că victimele lor beneficiază undeva de sprijini şi în asemenea cazuri ei se mai gândesc să mai comită acţiuni de violenţă sau nu”.
Datele statistice cu care operează autorităţile arată că 40% dintre femeile din Republica Moldova au suferit cel puţin o dată de pe urma violenţei în viaţa lor.
Aceste cifre, amintesc apărătorii drepturilor omului, ascund însă multe lacrimi, nelinişte şi vieţi distruse.
