Născută în august 1992, la Călăraşi. Este absolventă a Facultăţii de Jurnalism, USM şi din aprilie 2015 - reporter la Centrul de Investigaţii Jurnalistice. A combinat tot timpul studiile şi munca, şi a fost norocoasă să treaca până acum prin redacțiile Unimedia şi Adevărul Moldova. Anul acesta a primit premiul de excelenţă în domeniul presei tinerilor (Gala Tânărului Jurnalist al anului), la categoria presă scrisă.
Luni
Dacă tot trăim într-o lume anapoda, zic să mişcăm calendarul cu o lună înapoi. Cel puţin eu găsesc un frumos miez de noiembrie afară.
Cu acest gând am ieşit dimineaţa din casă. Inspir un răsărit generos şi mă îndrept cu paşi grăbiţi spre redacţie. Nu ştiu cum li se întâmplă altora, dar eu, când revin acasă dintr-o deplasare de una-două săptămâni, simt că dau năvală peste mine ţara, ştirile, bârfele, taskurile şi deadlineurile. Orele de muncă se descompun în texte, fotografii, emailuri şi discuţii fel de fel. Peste toate planează întrebarea pusă de-o colegă de-a mea pe platforma Media Forum: „Cât timp jurnaliştii vor mai fura de la jurnalişti?”. Da’ chiar. Cât??? Mi s-a întâmplat şi mie, de mai multe ori, să mi se fure textele sau fotografiile. De obicei, descoperim cu uimire furtul, înjurăm, dăm telefoane redactorilor sau ne certăm pe facebook, apoi revenim la normal, ne salutăm la conferinţe, ciocnim şampanie la evenimente şi ne dăm premii jurnalistice. E o realitate bolnăvicioasă şi zic mulţi că va dura până când jurnaliştii vor ajunge sancţionaţi. Ei de’, aşa-i la noi, ne lecuim doar cu pedepse şi amenzi. Cu bunul simţ stăm prost şi jurnalismul nu e o excepţie. Dar nu lungesc teoria. Presa noastră are multe anomalii genetice şi dacă mai aprofundez, mă tem să mă infectez. Pentru azi gata.
În drum spre casă privesc anemică în jur. Pe facebook, la televizor, în stradă şi în vitrinele magazinelor, peste tot e atmosferă de Crăciun. Când a reuşit să vină?, mă întreb uimită. În timp ce lumea e în febra cumpărăturilor şi a planurilor de munte, eu am rămas undeva în august. Acolo e soare, mare, vin de Puerto Rico şi un oraş în care să rămâi pe veci.
Somnul mă găseşte târziu, refugiată în paginile lui Marquez. Adorm fascinată.
Marți
La 5 şi-un pic dobor somnul dulce de câteva ore. Mă simt o criminală, dar ce nu faci pentru a-mpărţi cafeaua de dimineaţă cu un om drag, o vorbă bună şi inevitabila concluzie că totul va fi bine :) În centrul mai mult pustiu al oraşului, deasupra Catedralei Mitropolitane, se deschide un cer de vanilie. Astăzi vom avea soare!
E-o zi obişnuită. Mai nou, obişnuit la noi înseamnă şi cel puţin o „bombă”, breaking news sau „exclusivitate” informaţională. Eu, însă, dedic câteva ore transcrierii interviului cu unul dintre vice-preşedinţii Freedom House. L-am cunoscut săptămâna trecută la Odesa, la o şcoală de iarnă pentru jurnalişti de investigaţie din Moldova şi Ucraina. Am schimbat câteva gânduri despre democraţie, stat de drept, despre starea lucrurilor la Chişinău şi încotro se-ndreaptă acest petec de pământ. Printre altele, îmi spune că evoluţia niciodată nu a reprezentat o linie dreaptă şi că va veni timpul să avem şi noi un prezent luminos .„Ei hop!”, exclamă pragmatica din mine. El nu ştie că, chiar azi, Guma a scăpat de închisoare, Curtea Supremă de Justiţie a pus un punct gras în dosarul Boboc, deci putem închide definitiv capitolul „7 aprilie”, iar mai marii noştri au găsit „cel mai potrivit” candidat la funcţia de prim-ministru, cel care „dacă nu vrea, nu se întâmplă nimic în Republica Moldova”, vorba altui ex-premier. Simt eu că linia s-a curbat prea tare. Mă tem că n-o mai ţine şi se rupe într-o bună zi şi-atunci... nu mai ştiu…
Jurnalistic vorbind, e un experiment interesant ce ni se întâmplă, dar cetăţeanul din mine se sufocă.
Miercuri
O calitate preţioasă a unui reporter e răbdarea, inclusiv atunci când, preţ de câteva minute, asculţi răbdător discursul unui procuror supărat c-ai îndrăznit să-l deranjezi. Şi asta doar pentru că voiai să verşi lumină peste un caz ca să nu duci lumea în eroare. Nu e prima dată când o persoană publică îmi ţine lecţii despre jurnalism şi corectitudine, ridică vocea, lansează acuzaţii şi, la final, aruncă triumfalist receptorul. Dar ei nu ştiu că, cu cât mai insistent vor pune telefonul, cu atât mai insistenţi vom fi noi, jurnaliştii. Or, fiecare trebuie să-şi facă meseria, nu?
În rest, un miez de săptămână deloc interesant.
Seara, schimb câteva gânduri cu mai mulţi prieteni stabiliţi peste hotare. De la Lisabona până la Abu Dhabi, toţi au plecat când au înţeles că-şi îngroapă energia într-un stat care nu vrea să le valorifice efortul. Cineva îmi spune că, uşor-uşor, cuvântul “acasă” îşi pierde conturul. Până îl regăseşte, cu siguranţă nu în Republica Moldova, va fi cetăţean al Terrei. O fi şi asta o opţiune, zic eu. Când, dacă nu la 20, să valorifici luxul de a-ţi trăi clipa, să călătoreşti şi să faci ceea ce-ţi dictează maximalismul tineresc.
Joi
Dimineaţa e prea târzie, cafeaua prea amară şi aerul prea rece. Cedez unui vertij persistent, care mă ţine năucă câteva ore şi mă închide în casă. Concluzionez că nu e ziua mea. Printre reprize de ceaiuri din plante, răsfoiesc buimacă agenda şi analizez cu atenţie fiecare restanţă a acestui an. Au mai rămas 13 zile, dar capul meu ameţit nu-mi dă voie să mă panichez. “Azi nu!”.
Spre după-amiază revin la normal şi mă pomenesc cu ochii pe şedinţa Parlamentului, ascultându-l pe procurorul general Corneliu Gurin. Are un discurs împachetat frumos, despre realizările din ultimii doi ani ai procuraturii şi cât de mult s-a europenizat ţara noastră în lupta cu marii corupţi. Ascult cum perindă cifră după cifră, statistică după statistică, şi mă gândesc că, de l-ar asculta un neştiutor, ar zice că suntem demni de vreun Oscar în ale progresului organelor de drept. Dar noi ştim, ştim totul mult prea bine, de aceea nimic nu ne mai impresionează.
Seara, în timp ce colegii mei de breaslă s-au adunat la Gala Jurnaliştilor Anului, pentru a-şi primi bine meritatele mere, naiva din mine trebăluieşte prin bucătărie şi stă cu gândul la Pulitzer. O fi el prea sus, prea departe, prea de neatins, dar lăsaţi-mă măcar să visez. Noapte bună!
Vineri
Am început ziua cu un troleibuz din alt secol, vechi, ruginit, care se opreşte, mort, în plin trafic. Şi-a dat răsuflarea biata maşină. Lumea începe să se agite, să-njure şoferul, să blastăme primarul că întârzie la lucru sau la întâlniri de afaceri şi că aşa pur şi simplu nu se face (!!!). „Nu mai ajungem noi degrabă-n Europa”, oftează greu un moşnegel sprijinit în cârjă. Surprinzător, dar eu rămân indiferentă. Mă gândesc că încă nu mi-am luat cafeaua. Să fie asta explicaţia? Sau poate am devenit imună la urâţeniile acestui oraş?
Merg la o nouă întâlnire a Clubului Jurnaliştilor de Investigaţie. De data asta vom discuta despre cum sunt numiţi şi promovaţi în funcţie judecătorii. Ca peste tot în altă parte, şi aici avem legi bune, dar implementate după principiul „ochilor frumoşi”. Seara sper să revăd un fotojurnalist din Azerbaidjan, pe care l-am cunoscut în acel august frumos, în Germania. A venit la Chişinău să vorbească despre proiectele sale fotografice care transpun în culori tematica drepturilor omului.
Până atunci, blocată în trafic, primesc un mesaj de la mama. Îmi spune că anul ce vine e al maimuţei, adică „al meu”, adică va fi unul bun. Să vedem...
