Anul acesta, Moş Crăciun a fost tehnocrat, generos şi disciplinat, respectând cu sfinţenie agenda politică. Un Moş Crăciun de stil nou care ia de la buget să dea la bogaţi.
Preşedintele Klaus Iohannis căruia i se spunea mai an, cu afecţiune, Santa Klaus, a fost primul care a deşertat sacul cu daruri chiar în curtea Parlamentului, semnând legea referitoare la pensiile speciale ale aleşilor. Conform expunerii de motive, era vorba despre o lege care urma să premieze excelenţa politică, încurajând prezenţa specialiştilor pe listele electorale. Parlamentarii stabiliseră de pe-atunci nivelul indemnizaţiilor suplimentare, pe lângă pensia pe care ar primi-o de drept. Pentru fiecare mandat vor primi mai mult decât un salariu minim, acela pe care guvernul Cioloş n-a vrut să-l mărească pentru că nu sunt bani. Legea a stârnit, cum era de aşteptat, indignare şi un tsunami antiparlamentar care a bântuit străzile şi discursurile, în special după tragedia de la Clubul Colectiv, tulburând frezele primadonelor de la guvern şi apele prin PSD.
Între timp emoţiile au trecut şi sărmăluţele au aşternut straturi straturi de amnezie peste mesajul „vrem un alt fel de politică”, marotă a preşedintelui şi a oamenilor lui din PNL. Până una-alta, s-a dovedit că „alt fel de politică” însemna schimbarea polilor de putere ai scenei politice, deşi foamea liberală nu diferă de cea socialistă decât că e mai veche. Dacă până mai ieri, cu Victor Ponta la Palatul Victoria, întrebarea de unde bani pentru majorarea salariilor şi a pensiilor era crucială, acum a devenit facultativă. La urma urmei, e de preferat să-i trimiţi pe politicieni la pensie decât la Bruxelles. Şi să-i faci mai flexibili în faţa şefilor.
Că e la mijloc spiritul Crăciunului o spune istoria emoţiilor prezidenţiale faţă de legea pensiilor speciale. În vară, înainte de a primi ca bacşiş un salariu triplu din partea guvernului Ponta, preşedintele refuza semnarea legii şi o retrimitea la Parlament, spunând că această indemnizaţie este excesivă şi arbitrară. Nu putea fi de acord ca de aceşti bani să se bucure şi aleşii condamnaţi penali sau demişi pe bază de incompatibilitate. Pe de altă parte, legea nu era justificată nici de legea pensiilor şi nici de bun simţ. Ba chiar, spunea preşedintele, bine ar fi dacă li s-ar da pensii speciale artiştilor şi creatorilor, nu parlamentarilor pe care la acel moment părea să-i dispreţuiască, suveran.
Între timp, a revenit la sentimente mai bune. Cu o lună în urmă a semnat pentru majorarea cu 10 la sută a salariilor bugetarilor, arătând că Victor Ponta nu deţine monopol pe populism. Se dovedea astfel că îngrijorarea guvernului Cioloş faţă de menţinerea unui deficit la nivelul de 3 la sută era doar o strategie prin care să abată atenţia de la dubioasa şi de neînţeles înlăturare a unui guvern negociat politic, printr-unul tehnocrat. Pentru a îmblânzi voturile aleşilor, preşedintele a vrut să facă pace cu răul necesar al democraţiei, hrănindu-l bine şi ameţindu-l cu generozitatea lui. E drept că în noua lege au fost scoşi de la porţie politicienii care n-au încheiat un mandat în fotoliul parlamentar şi delincvenţii, dar în felul acesta s-a mărit şi felia de tort pentru ceilalţi care-şi vor rotunji pensiile cu sume de patru ori mai mari ca leafa unui profesor începător sau a unui medic stagiar. Cum să nu-i respecţi?
Sunt unii care consideră că preşedintele a înregistrat o victorie pe calea curăţării scenei publice de uscături, uşurând decizia unora de a se pensiona înainte de vârstă pentru a ieşi astfel din istorie şi a intra în statistici. Un fel de salubrizare naturală a scenei politice. Alţii spun că preşedintele nici nu putea face altceva. Respinsese deja legea în vară, după adoptarea ei în Parlament. Nu mai putea decât să o conteste la Curtea Constituţională, ceea ce spusese de la început că nu intenţionează. Poate ş ipentru că „măreţia legii” (sau comanda politică) a făcut Curtea Constituţională să ia unele decizii paradoxale. În fine, alţii sunt de părere că preşedintele a semnat până la urmă legea pentru că e foarte sensibil la opinia politicienilor pe care şi-i vrea mai degrabă prieteni. Şi, chiar dacă deunăzi logica elitistă a parlamentarilor i se părea imorală, acum pare s-o fi înţeles şi acceptat. La urma urmei, preşedintele a fost, în primul rând, alesul partidului şi abia după aceea al votanţilor de rând. Acum, că s-a făcut frate cu politicienii până va trece puntea electorală de anul viitor, îi va fi mai simplu să accepte şi legea siameză, cea referitoare la pensiile speciale ale aleşilor locali, adoptată de Senat zilele trecute. Căci sentimentele de recunoştinţă se propagă de sus în jos, parlamentarii ştiind că nici ei nu ar fi ceea ce sunt fără sprijinul politrucilor locali.
E un adevăr tot mai clar şi pentru premierul Dacian Cioloş. Acesta a băgat mâna în sacul cu cadouri pentru a tăia foamea lupilor care vor să-i mănânce renii. Guvernul are la dispoziţie un fond de rezervă de multe ori nesecat care a ţinut loc, de multe ori, de strategie politică şi program de guvernare. Sunt bani care ar trebui, teoretic, folosiţi în caz de calamitate sau urgenţe. De acolo ies, ca din jobenul scamatorilor, tot soiul de iepuraşi electorali pe care nu se sfieşte nici guvernul de tehnocraţi să-i pună la produs.
Una dintre ultimele decizii guvernamentale pe acest an este de a aloca aproape trei sute de milioane de lei pentru acoperirea cheltuielilor şi restanţelor de sfârşit de an făcute de unele consilii locale şi judeţene alese pe sprânceană. Trebuie să te fereşti din calea săniuţei guvernului că Moşul de pe capră te plesneşte cu zerourile milioanelor de-ţi rămân urme pe portofel. Cel care a stabilit cine şi cât va primi premiu este vicepremierul Vasile Dâncu, fost ministru al propagandei în guvernul Năstase, sociolog de profesie, grijuliu cu plevuşca electorală, că a învăţat de la cei mai buni rechini. Orice politruc ştie că niciun votant nu va uita, până anul viitor, cine a pus cadourile sub brad chiar dacă sunt şterpelite de la guvernarea trecută. Că şi uitarea e selectivă. Unii folosesc găleţi electorale vechi de trei mandate.
Poate aşa uită oamenii că în bugetul de austeritate de anul viitor, guvernul şi politicienii au decis ca fondurile alocate Serviciului Român de Informaţii să crească. Tot cu vreo trei sute de milioane de lei. Trebuie cumpărată aparatură, trebuie urechi şi ochi în plus, să pună în aplicare aşa-zisa Lege Big Brother, a interceptării corespondenţei electronice. O vor intercepta mai eficient nu de teama teroriştilor, ci din dorinţa de a fi mai aproape de oameni, să le cunoască mai bine problemele. La urma urmei până acum, deşi au interceptat zeci şi sute de mii de oameni, aparent haotic şi împinşi la muncă doar de curiozitate sau imperative politice, au fost arestaţi doar doi terorişti dintre care unul turnat de tatăl lui că citea din Coran cu voce tare, iar altul căruia i-au descoperit artificiile şi petardele din întâmplare. Însă cine ar putea contesta beneficiile unor servicii de informaţii eficiente? Chiar dacă se spune că România este o ţară sigură, singurii terorişti fiind angajaţi sau clienţi ai statului, costurile serviciilor pe cap de locuitor sunt mult mai mari ca oriunde în Europa şi, desigur, mult mai mari decât alocaţiile bugetare pentru educaţie sau sănătate. Nu de oameni sănătoşi şi educaţi are nevoie statul, că-i dezechilibrează bugetul de austeritate, ci de oameni disciplinaţi. Chiar şi sondajele de opinie publică vor fi astfel mai simple şi mai sincere, când statul va deveni minimal, retras cu discreţie în spatele ecranelor de telefon şi calculator. Ăsta da „un alt fel de a face politică”.
