Oleg Carp: Născut la 19 decembrie, 1976 in orașul Chișinău. La insistența părinților s-a înscris la Facultatea de Jurnalism , USM, doi ani mai târziu a evadat din Chișinău ca să se înscrie la jurnalism, dar la București. Mai mulți ani a activat ca redactor prezentator la Radioul National. Actualmente este coordonator de Programe Culturale la Biblioteca Municipală „B. P. Hajdeu”.
Luni
Chiar în miezul zilei mi-a venit ideea să mă opresc din gândit. Stau într-o rână şi lupt cu avalanşa de închipuiri care mai de care. Tot luptând cu mine însumi, de-odată îmi ţâşneşte din minte un apropos; şi anume! În transportul public din municipiul nostru, din oră în oră, - mai precis, în orele de vârf - să răsune câte o poezie semnată de autori autohtoni. Mi-am închipuit pentru o clipă cât de minunat ar fi dacă acest vis al meu s-ar înfăptui! Această dorinţă imediat a dat viaţă altei dorinţe: să apelez la Regia Transport pentru a obţine un autobuz dotat cu ustensilele necesare, în care – măcar o dată pe sătămână – orbilor din oraş şi din afara cetăţii să li se ofere posibilitatea de a asculta audio-book-uri cu poeme, poveşti, romane sau jurnale semnate de scriitori clasici. Respectiv, autobuzul magic să se deplaseze în direcţia şi în funcţie de unde parvine cererea.
Afară este cald, deşi am început de-acum să pipăim luna ianuarie. Îmi pun palama cozoroc la ochi şi mă uit în zare. Simt treptat cum din nou mă împotmolesc gândurile. Îmi simt mintea ca fiind un ghem încâlcit. Mă zăpăceşte un capăt de aţă, pentru că nu dau de celălat capăt de aţă. Nerăbdarea şi necumpătarea mă momeşte să îmi aduc aminte că de curând am interpretat rolul lui Moş Nicolae la un liceu din capitală. Contra bani, fireşte. Totodată, îmi amintesc că bine ar fi fost dacă era să îmi ar grădina de cu toamnă; că n-ar strica şi lecturi din cărţi duhovniceşti, poezii şi proze citite cu viu grai copiilor din orfelinate, mamelor şi taţilor din azilurile de bătrâni; la fel, mă tentează gândul să merg din casă în casă pe la uşile oamenilor – ca ehoviştii! – să ofer un volum de poezie în schimbul unui coş burduşit cu gunoi sau, eventual să invit lumea la Cenaclul literar DeVreme care are loc luni la ora 18.00, la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu (Sediul Central).
În orice caz, vorba lingvistului Gheorghe Chiriţă – viitorul ne aparţine!
Marţi
Fiind în trecere spre serviciu, am intrat dimineaţă în Sfânta Biserică să aprind o lumânare pentru sănătatea celor vii şi altă lumânare am aprins pentru a-i pomeni pe cei morţi. Închinându-mă în faţa sfintei icoane, m-am prins la ideea că atunci când eram afară doream foarte tare să intru în Biserică, iar acum, fiind în Biserică la fel de mult voiesc să evadez din ea. Aşa că, îndată m-am pomenit la ieşire, făcându-mi semnul sfintei cruci. Am simţit în spatele meu o mână grea şi nevăzută care m-a luat de glugă ducându-mă afară pe sus. M-a slobozit abia când am urcat în troleibuz. Ajuns de-acum la serviciu, am schimbat câteva vorbe de certă cu şeful meu, după care m-am apucat sănătos de lucru. Vorba vine – sănătos. Căci, eram cu trupul în birou iar mintea îmi zbura la mâna aceea necunoscută. În birou intrau şi ieşeau o grămadă de oameni, pe unii dintre ei îi văd pentru prima dată. Ei se salută respectuos cu mine, apoi, adresându-mi-se, se interesează ce mai fac şi cum îmi mai merge. Nedumerit, nu le pot da un răspuns concret la întrebările lor tradiţionale. De aceea prefer să le răspund prin tăcere. Numai că, pe fundalul tăcerii mele aceştia mă întreabă dacă ţin supărare pe ei. Iar eu, cu aceeaşi tăcere continuu să le răspund. În consecinţă, văzându-i cum se înghiontesc între ei şi auzindu-le bâzâitul pricinuit de liniştea mea, am înţeles că ei vorbesc invers de cât ar fi firesc să se vorbească. Exact cum ai lua un vinil şi l-ai învârti sub ac în direcţia opusă, nu în cea normală. Această ieşire a lor m-a motivat să mă ridic de pe scaun şi să plec. Am mers pe jos până acasă, am parcurs aproximativ zece km până la scara clădirii în care locuiesc. Fiind încă jos la scară, mi-am adus aminte că nu am pâine în casă. Totatuci m-am întors într-un călcâie şi m-am îndreptat paşii spre buticul din curte. Pâine nu era, aşa că am rugat-o pe vânzătoare să îmi vândă un balon colorat, să mă duc acasă măcar cu ceva. Între patru pereţi, în lift, am mflat balonul până la refuz. Este de culoare verde. Mi-am dorit unul de culoare galbenă dar nu avea. Astfel, între mov, sur şi verde, l-am preferat pe cel din urmă. Ăsta cel puţin aduce a speranţă ...
Ca să mă aflu în treabă, în vreme ce fierbe fasolea, schib patul în alt loc, îl mut în altă zonă a garsonierei, chiar sub fereastră, şterg păianjenii din colţurile de sus a încăperii, îmi spăl şosetele, scot frigiderul din priză, mă spăl pe dinţi ..., aşa ca chestie. Întind de timp, că fasolea fierbe greu.
Miercuri
Tocmai îmi terminasem de băut cafeaua de diminiaţă. Aud că cineva bate în uşă. Deschid uşa şi nu văd pe nimeni. Somnoros încă, revin la robinet să clătesc ceaşca. Dau să deschid apa, din nou o bătaie în uşă. De data aceasta, mi-am zis că e o părere a mea şi am continuat să spăl ce mai era în chiuvetă. Dar bătaia în uşă a continuat. Am lăsat apa curgând şi-am dat fuga la uşă. Era un cerşetor. Fără să îl întreb ce doreşte, i-am adus la uşă de mâncare ce aveam prin casă, de toate câte puţin. Acesta a luat pomana, s-a uitat ţintă la mine şi m-a întrebat dacă i-am pus şi vin în pachet. I-am zis că vinul l-am băut aseară şi i-am dat nişte bani pentru o sticlă de chardone. Tot acest timp omul nu m-a slăbit din priviri. Mai mult, judecând după cum se uită dădea de înţeles că tare ar vrea să intre în casă. I-am deschis uşa larg ca să treacă pragul. Un singur lucru l-am rugat, să nu se descalţe. Acesta a ocupat fotoliul în care şed la masa de scris. A răsfoit manuscrisul care îi stătea la îndemână sub lampa de masă. Mi-a cerut un pix şi totatunci s-a apucat să îmi redacteze textul. Uimit de această minune, l-am lăsat adâncit în lucrare şi-am dat fuga afară după o sticlă cu vin. Când m-am întors, cerşetorul nu mai era în casă, dispăruse. Se dizolvase în aer şi mirosul lui. Totatunci m-am aruncat deasupra manuscrisului să văd cu ochii mei ce schimbări a putut acesta să facă în text. Dar, spre dezamăgirea mea, pixul nici nu atinsese foaia. Tulburat de cele întâmplate, am mai pus de o cafea ca să mă adun. Trecuse de ora zece dimineaţa iar la miezul zilei, fix la ora doisprezece aveam şedinţă la serviciu. Sorbind din cafea, am solicitat un taxi. Numai că, în loc de operator mi-a răspuns aceeaşi voce a cerşetorului. Speriat de cele ce mi se întâmplă am telefonat la serviciu să îl anuţ pe şef că astăzi sunt puţine şanse să ajung la muncă, dat fiindcă nu prea mă simt în apele mele. Dar şi pe acest număr de telefon a răsunat aceeaşi voce a cerşetorului. Frica mă strânse în braţele sale ca pe fiul ei. N-am mai prejetat, totatunci mi-am luat încălţările la repezeală, la fel de iute am coborât treisute cincizeci de trepte iar când să ies din scară dau nas în nas cu acelaşi cerşetor. M-a întrebat dacă mi-a plăcut textul refăcut de el, fără să aştepte încuviinţarea mea mi-a spus că se pricepe şi în lemnărie, şi în electricitate şi la naşteri ş.a. La final, s-a interesat unde-i vinul după care m-am pornit. Am ridicat din umeri a mirare, observând în ochii lui cununa zilei de miercuri. O clipă înainte să ne despărţim, şi-a pus o mână pe umărul meu şi cu dragostea unui părinte s-a interesat de ce mă tem atât de tare de mine însumi?
Joi
M-am trezit dimineaţă cu vaga presimţire că voi avea de trăit o zi de poezie. Ridicându-mă din pat m-am uitat pe geam ca să văd cerul, apoi, mi-am coborât privirea peste pantalonii încă umezi de pe calorifer. Cerul era purpuriu, ca de obicei, promiţător. La ora amiezii aveam să mă văd cu noul meu angajator, un fost coleg de facultate. Pe când eram studenţi, ambii mâncam din acelaşi cartof fiert. În timpul mesei, îi citeam din Bacovia iar el cotrobăia pe sub patul meu în căutarea a ceva mai bun decât cartoful rece, bălmăjind numele colegilor care au fost absenţi la cursurile din ziua precedentă. El era şeful torentului, mereu îşi învenina creierul cu ştiri politice. Pe atunci, i-am citit şi din Aligheri, acesta ne învaţă să ascultăm, iar noul meu angajator, auzind textul autorului dădea afirmativ din cap în timp ce îşi peria dinţii. Continuusă mă uit la pantalonii mei care zac pe calorifer şi îmi propun să iau un taxi până în codrii Călăraşilor; că, până la întâlnirea cu noul meu angajator mai este mult de aşteptat. Automobilul m-a lăsat în pădure, am rămas cu mine însumi şi cu cerul văzut printre crengi. Am umplut ruczacul cu frunze, deasupra frunzelor am aruncat şi o ghindă. Hoinăresc printre vulpi şi iepuri, dau şi de o oaie. Mă mir. De unde s-o fi luat oaia în codru. Oaie singură, rătăcită. În ruczac port mereu foarfecele, cu acest prilej, mă aşez pe un ciot şi mă apuc să îmi taiinghiile de la mâine, de la picioare. Când dau să pun foarfecele la loc în ruczac, văd că spre mine îşi îndreaptă paşii un lup, după el o capră, iar după capră un cal călare pe un căruţaş. Îmi schimb poziţia, mă întorc cu spatele la cele văzute şi mă gândesc la mama, la hora din sat, la liftul din bloc care numai de Ziua Muncii funcţionează. Chiar dacă – aparent - nu am nimic în comun cu această pădure, mă simt un copac, unul care face parte din familia coniferelor. Simt că e dulce lemnul de brad. Îl simt nu neapărat mirosind sau pipăind lumânarea de brad; îl simt raţional, îl simt cu inima. Iar animalele cum au trecut prin preajma mea aşa şi s-au dus, s-au topit în zare.
M-a trezit din revelaţie sunetul de la telefon. Este noul meu angajator. Îmi comunică verzi şi uscate, zice că Cv-ul meu nu corespunde cerinţelor Companiei pe care o conduce. Respectiv, îi mulţumesc pentru simplul fapt că nu corespunde CV-ul meu cerinţelor lui şi îi mai mulţumesc o dată în plus că aşa a dat Domnul ca eu să nu fiu el.
Vineri
În dulapul în care îmi adăpostesc trusa cu instrumente chirurghicale, îmi păstrez şi hainele de ducă. Încă de ieri, am rugat pe un prieten al meu să mă ajute să feresc dulapul la o parte. Dulapul astupa una din ferestre care dă în curtea grădiniţei de copii. În sfârşit, casa mea a prins viaţă. Mirările şi bucuriile copiilor îmi încununează inima de dimineaţă. Cu acest prilej, începând de joi, am prins a nu mai merge la serviciu. Stau toată ziua la fereastră şi urmăresc cum dincolo de ea creşte dragostea. Ca să nu mă duc cu sorcova, am ieşit afară pe la ora prânzului. Am rugat paznicul de la grădiniţă să îmi dăruiască trenuleţul înfipt în nisip până la cel de-al treilea vagon. Dar, aşa cum nimic nu este întâmplător, paznicul s-a dovedit a fi chiar tatăl meu. Desigur, surprinşi de întâlnire, ne-am îmbrăţişat ca doi ostaşi după război. În loc de trenuleţul din nisip, el a scos din buzunarul hainei o limbă de parizer, dăruindu-mi cu drag toată agoniseala lui până în acea clipă. Chiar dacă eram flămând, am refuzat parizerul, insistând pe ideea cu trenuleţul. I-am arătat fereastra garsonierei în care locuiesc. I s-a părut uimitor că încă trăiesc. În câteva rânduri i-am povestit ce mai fac, despre meseria mea, despre serviciile comunale neplătite, despre guvern şi parlament, chiar şi despre mass-media de pe meleagul nostru, care aproximativ 80 la sută este coruptă şi ea. Tata dădea din cap şi mânca din parizer. Din buzunarul interior al hainei sale a scos o basma cu inimioare roz, mi-a dăruit-o. Fără să îl întreb ce mai face el, s-a pus să îmi îndruge despre vitele uitate prin sate, despre lumea care părăseşte Moldova, despre frigul din inima mamelor ce-şi leapădă copii ca pe nişte scobitori ... Mai târziu, pe la chindii, am urcat în apartamentul meu şi m-am aşezat din nou la fereastră ca să văd câtă lume nu ştie ce face.
