Vlad Kolesnikov a fost un adolescent rus de 18 ani care a susţinut cauza Ucrainei purtând un tricou cu harta Ucrainei si cu textul „Înapoiați Crimeea”… A fost găsit mort in ziua de Crăciun in îndepărtata localitate Jiguliovsk. In ultima perioada de timp, înainte de moartea sa, a fost într-o prietenie virtuala cu jurnalista Europei Libere, Claire Bigg. Povestea lui Vlad, spusă de Claire, este o privire lucidă si necruțătoare asupra Rusiei in care a încercat sa trăiască şi să-şi găsească locul si adolescentul Vlad. Nu si l-a găsit.
Claire Bigg a comunicat virtual cu Vlad de mai multe luni de zile, pe contul My Telegram: „Daca nu intru in legătura cu tine in următoarele 2-6 zile, poţi să îmi spui povestea. Înseamnă ca am murit. Am luat o doză letală”, ii scria Vlad colegei noastre.
După citirea acestui mesaj, Claire a intrat in panică: a căutat să intre in legătură cu cineva din Rusia care ar putea să ajute, a trimis mesaje disperate către băiat, care au rămas, toate… necitite.
Politia a confirmat cele mai negre prevestiri: Vlad a murit, luase o supradoză de medicamente prescrise. Avea 18 ani.
Oare ce a putut determina un băiat inteligent, educat si sănătos de 18 ani să îsi ia viaţa, se întreabă Claire, care are si un răspuns foarte trist: foarte multe… si iată-i povestea, aşa cum o ştie colega noastră si prietena virtuala a lui Vladislav Pavlovici Kolesnikov.
Pe 3 iunie s-a dus la şcoala lui, din suburbia Moscovei Podolsk, purtând un tricou pe care era desenat steagul ucrainean si mesajul: „Înapoiați Crimeea”… In contextul politic actual al Rusiei, scrie Claire, actul adolescentului a fost un act de curaj. Vlad nu era ucrainean, nu era un apărător al drepturilor omului si nici un activist politic. Era pur si simplu un adolescent de 18 ani, care credea că ce face țara lui în acest moment pe scena lumii este greşit si nedrept. Cu câteva săptămâni înainte de episodul cu tricoul, Vlad îşi pusese ca melodie pe telefonul mobil imnul de stat al Ucrainei. Si, pe când era la un centru de înrolare, i-a dat drumul…
După câteva zile după momentul venirii la scoală, cu tricoul cu drapelul ucrainean, a fost bătut de mai mulţi colegi de clasă si de scoală: „n-a fost grav, câteva zgârieturi, câţiva pumni in cap, trei picături de sânge”, scria el, la data incidentului, bravând, pe Facebook.
Apoi politia l-a luat la întrebări.
La centrul de recrutare i s-a pus un diagnostic „dintr-o ochire”: tulburări de personalitate.
La câteva zile apoi a fost exclus din scoală „la cererea sa”, după cum a fost anunţat de către autorităţile şcolare.
Încă si mai rău, bunicul lui, cu care locuia la Moscova l-a dat afara din casă şi l-a trimis la tatăl lui, in regiunea Samara, la Jigulovsk. „Dacă te întorci, iți sucesc gâtul”, i-a spus bunicul de rămas bun.
Dar bătrânul nu s-a oprit aici: a dat un interviu in Komsomolskaia Pravda in care îşi descria nepotul ca pe un grăsan, interesat numai să obţină favorurile Occidentului şi cita masiv din jurnalele pe care adolescentul le ținuse ascunse. In acel moment, Vlad avea numai 17 ani. Era aşadar, minor: un copil.
„Nici în cele mai negre coșmaruri nu mi-am putut imagina că aşa ceva se va putea întâmpla şi că o mașinărie ca aceasta să se pună în mişcare din cauza unui tricou cu un steag desenat pe el!”, îi scria el colegei noastre si prietenei lui virtuale.
La Jigulovsk viaţa nu a fost mai simplă. Dimpotrivă.
S-au răspândit zvonurile că ar fi homosexual. A fost bătut deseori, scuipat, s-a aruncat cu noroi si zăpadă in el. De câte ori trecea pe lângă un grup de colegi, aceştia strigau în urma lui „hohol” și „pidoras”, insulte grave folosite împotriva ucrainenilor si homosexualilor.
„Nici nu-mi mai pot aminti de câte ori am fost bătut”, îi scria adolescentul lui Claire „sau dacă trec numai pe coridor, imediat cineva strigă măscări după mine sau mă lovește în ureche”… „Un coleg mi-a spus că nu voi termina şcoala aici în nici un caz…”
Tatăl lui, la fel ca bunicul, nu a făcut altceva decât să îl amenințe să nu facă tărăboi in oraş…
Politia l-a ameninţat şi ea.
„O oră întreagă m-au umilit şi mi-au spus cât de periculos este la Jiguliovsk. M-au făcut să înţeleg ca nu vor mişca un deget ca să mă apere daci mi se va întâmpla ceva. Că şi ei, dacă ar putea, m-ar snopi în bătaie.”
Claire a înţeles că băiatului chiar i se făcuse frică. Că se simțea singur, părăsit si fără vreo şansă de a cere cuiva ajutorul.
Ce este straniu, crede corespondenta noastră, este că deşi Vlad avea 2000 de „prieteni” pe FB, nimeni nu a mişcat un deget in ajutorul lui: nici un profesor, nici o rudă, nici o organizaţie pentru apărarea drepturilor omului.
Vlad scria ca are un singur prieten, la şcoala de la Podolsk, de care era de altfel şi îndrăgostit, după cum ii mărturisea corespondentei noastre…
Acum, după ce tragedia s-a consumat, cei care au investigat cazul morţii adolescentului au conchis că a murit amestecând droguri cu băutură, într-o încercare de a-l mai murdari odată – de data aceasta post-mortem.
Claire se declară martoră: ea ştia că băiatul intenţiona să ia medicamente in doză letală. Si mai ştie şi de ce a ajuns Vlad in această situaţie.
Claire ştie şi că singurul lui prieten, care fusese martor la episodul cu tricoul, fusese internat într-o clinică psihiatrică pentru mai mult de o luna şi ştie şi că cei doi băieţi se gândeau la sinucidere ca unică soluţie de a ieşi din coșmarul vieţii.
„Iți scriu ție şi numai ție, - nota Vlad către Claire pe 14 decembrie – amândoi avem deja doza letală de medicamente ce se iau de la farmacie. Si iți spun sincer, dacă nu erai tu şi nu exista corespondenta noastră, aş fi luat doza demult. Tu mi-ai dat o fărâmă de nădejde. O țandără de speranţă… Pentru noi nu mai e nici o şansă aici: nu îmi voi putea termina şcoala, n-o sa îmi găsesc de lucru.”
„Te implor NU lua nimic!!!!”, i-a răspuns disperată Claire, cu cele mai mari majuscule permise de reţeaua de socializare şi a contactat imediat un activist pentru drepturile omului, cu speranţa că îl va putea ajuta pe Vlad. Dar trebuiau completate formulare, date referințe, emailuri de trimis, o birocraţie întreagă.
Vlad n-a mai avut putere. A lăsat raza de speranţă să se destrame.
„Te cred si am încredere în tine, – îi scria el prietenei lui virtuale, – dar nu cred in miracole”. Mesajul a fost trimis cu câteva zile înainte de Crăciun.
Și îi mai ura colegei noastre: „Mult noroc cu cadourile, sper să îţi iasă totul foarte bine”, și adăuga un smiley… Ultimul lui gând pentru Crăciun pentru prietena lui și o ultimă privire spre o seară de Crăciun în familie…
