În 2015 România a fost mai puțin agresivă în exprimarea poziției sale de politică externă, fără ca acest lucru să-i dea, însă, un plus de eficiență. Două direcții au marcat diplomația autohtonă în acest an: menținerea agajamentelor de securitate prin finalizarea scutului antirachetă de la baza americană Deveselu și reducerea implicării României în Republica Moldova, pe fondul crizelor politice de la Chișinău.
La bilanțul de un an de la preluarea președinției, Klaus Iohannis, a spus chiar că „dinamica mai mare a activității de politică externă” din 2015 a pus capăt situației de „oarecare izolare” din anii anteriori. Argumentul său în acest sens este mai degrabă cantitativ și se referă la cele 14 state pe care le-a vizitat în ultimele 12 luni, dar rezultatele întâlnirilor sale la nivel înalt nu au dus încă la rezultate concrete. Vrând-nevrând, Iohannis urmează axa București-Washington pusă în operă de predecesorul său Traian Băsescu, deși mulți se așteptau la un viraj spre liniile de forță ale Vechii Europe și la o relație mai consistentă pe direcția Berlin, pornind de la faptul că șeful statului este etnic german.
Președintele a dat credibilitate, pe de altă parte, discursului de politică externă al României, fiind mult mai reținut și mai calculat în ieșirile sale decât Băsescu. De aceea, pentru Iohannis, R. Moldova nu este nici prilej de efuziuni naționaliste, nici câmp tactic de influență, ci doar una dintre prioritățile țării, în măsura în care și Chișinăul vrea să se ajute. Discursul unionist a dispărut din declarațiile oficiale de la București, rămânând, în schimb, un subiect subversiv pentru Traian Băsescu. Fostul președinte încearcă să revină în atenția publică internă și internațională folosindu-se de vechile pârghii naționaliste și de tribuna pe care o primește din partea popularilor europeni.
Cu excepția Statelor-Unite, parteneriatele strategice ale României au rămas și în acest an nefolosite. Relația cu Polonia, importantă în această perioadă în care Rusia redevine puternică și amenințătoare este liniară, dar neproductivă. În același timp, anexarea Crimeei de către Rusia nu a dus până acum la modificarea documentelor strategice ale României la Marea Neagră. Altfel spus, oficialii autohtoni folosesc aceleași tactici ca în perioada în care Pontul Euxim nu era încă o mare fierbinte. Din motive necunoscute, Bucureștiul pare să refuze să joace un rol regional important, exact când acest lucru ar fi putut fi o oportunitate pentru România.
Nici în ceea ce privește criza migranților, țara nu a știut să-și dovedească solidaritatea cu Uniunea Europeană, refuzând să accepte alături de alte state estice așa numitele „cote obligatorii” de refugiați. Odată cu această poziție refractară, discuțiile despre aderarea României la Spațiul Schengen au părut inutile și nu există niciun progres în acest sens.
Lipsa de viziune și de solidaritate au marcat deci politica externă a României în 2015, fără ca decidenții să aibă planuri noi pentru anul ce vine.
